Aş vrea să scriu despre reguli, limite, despre moralitate şi firesc al lucrurilor…
Aş vrea să scriu despre momente în care te simţi captiv într-un carusel din care nu poţi scăpa…
De situaţii în care nu ştii cum să reacţionezi. Atunci când simţi că pierzi controlul şi totul alunecă spre o pantă primejdioasă…
Despre oameni pe care-i vrei aproape însă apropierea aceea tinde să se transforme şi nu vezi unde poate duce drumul ala. Sau, poate că ştii, dar ţi-e şi frică să asculţi răspunsurile din propria minte… sau nici nu-ţi pasă unde poate duce…
Moralitate. Şi normalitate.
Moralitatea e stabilită de oameni, de biserică, e impusă şi toţi ne raportăm, într-un procent mai mic sau mai mare, la ea. Dar ce înseamnă moralitate? Să nu încalci regulile stabilite de alţii? Să nu faci lucrurile „altfel”, să nu simţi diferit, să nu trăieşti diferit? Ce înseamnă normalitate? E una general valabilă sau poate fi doar particularizată fiecărui individ? Ce e normal, firesc?
Cum impui limite? Înainte de ele, cum stabileşti ce e rău, la ce te raportezi?
Ce faci când un om te îmbrăţişează şi simţi în îmbrăţişarea aia că te strânge în braţe alfel decât o făcea până atunci?
Ce faci când un om te priveşte şi licărirea din ochii lui te face să roşeşti?
Când vorbele – mai ales alea nespuse, doar bănuite – poartă în ele înţelesuri noi?
Când doi oameni greşesc, amândoi sunt vinovaţi. E vinovat, în aceeaşi măsură, cel ce acceptă jocul acela, pe cât e cel ce-l porneşte?! Faptul că nu eşti capabil să refuzi participarea – din jenă, din teama de-a nu pierde ceva – la un „joc” care depăşeşte limite te scuză în vreun fel? De ce intră oamenii în astfel de situaţii? Pentru că e palpitant, pentru că e interesant să încalci reguli? Pentru că unele nevoi sunt mai puternice decât raţiunea?
Pentru că suntem slabi, ca oameni sau, pentru că nu suntem suficient de puternici încât să ne stabilim propriile limite şi să le respectăm? Sau să ne încadrăm în cele stabilite de societate?
Deci, ce credeţi că e firesc, că e normal, unde credeţi că se încadrează moralitatea, care sunt limitele liberului albitru? Unde se termină ceea ce avem voie să facem şi unde începe ceea ce nu avem?
0
Articol anterior
3 comments
Simplu. Ce castigi vs. ce ai putea sa pierzi.
Astea-s limitele (autoimpuse). Restul e gargara.
normal, azi e de fapt normaT!
liber esti cand pui restul in paranteza si te raportezi totusi la binele vazut in cadrul convietuirii sociale.
Totul începe când faci un rău voluntar altora (că greșeli mai facem oricum și fără să vrem, deși nici „neștiința” în unele cazuri nu e scuză).
Singura problemă e să știi ce înseamnă rău pentru alte persoane. Deși pentru unii e mai greu să își dea seama când fac rău propriului corp și psihic.
Mi se pare o rețetă mai bună și mai corectă decât suita de legi morale, religii, coduri. Totul se rezumă la a nu face rău.
Rău relativ, desigur. Că de pildă dacă omul e „masocist” și îi place și vrea… e cu totul altă discuție.
Comments are closed.