Când cunoşti un om, te ghidezi după ceea ce simţi în prezenţa lui sau te orientezi după anumite informaţii pe care încerci să le afli despre acel om?
Ai încredere în oamenii pe care-i cunoşti pentru că aşa simţi sau pentru că hotărârea de-a acorda încredere se bazează pe nişte criterii bine stabilite:
– ştii că faptul că ai încredere şi te arăţi unui om aşa cum eşti nu îţi va dăuna cu nimic, indiferent dacă el îţi va trăda sau nu încrederea, pentru că nu are posibilitatea să îţi facă rău…
– oferi încredere unui om pentru că îţi sunt indiferente consecinţele ce-ar putea decurge de aici şi nu te sperie avantajul (ciudat spus) pe care-l poate căpăta asupra ta…
Voi, vă ghidaţi după simţ sau după raţiune când aveţi încredere în oameni?
Postul ăsta-i despre încrederea aceea pe care eu o ofer – toată – atunci când simt.
Nu, nu stau să mă gândesc dacă omul ăla căruia îi ofer ceva se va folosi de acele informaţii pentru a-mi face rău. Îmi asum riscul ăsta. Pentru că prefer să mă ghidez după ceea ce simt. Şi să am încredere în instinctele mele. În faptul că pot să-i simt pe oameni, să le înţeleg felul de-a fi, deschiderea către mine… desigur, asta nu înseamnă că nu mă pot înşela. Dar, cum ziceam, prefer să-mi asum consecinţele.
Când cunosc oameni cu care simt că pot comunica, oameni în faţa cărora pot să apar eu, aşa cum sunt, fără să fie nevoie să port diferite măşti de aparenţă, mă bucur. Şi-mi dau voie să plutesc pe valul ăsta fără să mă gândesc că poate să se întoarcă împotriva mea. Sunt prea multe lucrurile pe care nu le-aş mai face dacă aş gândi aşa. M-aş opri după primii paşi, m-aş ascunde, m-aş preface că e bine ceea ce nu e, de fapt. Şi, poate, până la urmă, aş fi ferită de consecinţele pe care-ar trebui să le suport. Dar, în acelaşi timp, m-aş lipsi, voit, de nişte lucruri care meritau trăite. De nişte oameni care meritau cunoscuţi. Aşa că, da, am încredere!
0
Articol anterior
16 comments
Bună întrebare. Cred că de cele mai multe ori simt când pot să am încredere în cineva și mă comport în consecință. Foarte rar s-a dovedit că nu trebuia să simt așa. La fel ca și tine, acord toată încrederea. Nu poți construi ceva fără să oferi. Iar o prietenie/relație interumană de la asta pornește.
Da, stii tu ce spui… 🙂
Daca n-am oferi, ce drept am mai avea sa cerem?
🙂 de apreciat simtamintele tale.
bine! peste tot!
bine si tie. mult. si cu incredere… 😀
[…] privire în curtea lor nu cred că ar strica: freestyler, alt cer senin, tiberiu, fosile, coolnewz, ecoul tăcerilor, ioan usca, cosmin, silavaracald, psi, ady petrişor, vis şi realitate, roxana iordache, ragnar, […]
Ambele.
sau niciuna? 🙂
Ah, ah, urmeaza faza in care cad in genunchi cu mana la piept fiindca nu am localizat inima prea bine, si iar, Ah, Ah, subliniind durerea resimtita in orgoliu tipic masculin …
absolut dramatic, mai ales in cazul barbatilor, nu-i asa! 😉
bravo! si nu pot nega varianta ta – „sau niciuna!” 😀
Desigur, mai ales in cazul barbatilor. Ai grija la cazatura, sa nu-ti julesti genunchii… :))
Intotdeauna avem variante?
mersi! anticipand momentul, emotional si rational, am localizat o perna ce mi-a atenuat suferinta … 🙂
se pare ca ma ti tot in genunchi cu intrebarile tale … :))
ai facut cumva box profesionist!
– da, in majoritatea cazurilor;
– nu, in fata sotiei, prietenei , …
– nu, cand a sunat clopotelul! 🙂
ma bucur ca nu exista urmari nefericite… 🙂
nu, nu te tin in genunchi, dimpotriva. intrebarile, si orice altceva citesti pe aici, sper sa te inalte. cat poti de sus, cat vrei de sus. 🙂
cat despre variante… eu cred ca intotdeauna exista, indiferent in fata cui ne aflam… da, chiar si in fata sotiei…
zi faina!
eu ma ghidez dupa instinct
cred ca cei mai multi facem acelasi lucru, chiar daca si instinctele ne mai inseala uneori…
Eu le consider pe amândouă importante.
Mă rog, ideea e că dacă eu nu mă simt bine în prezența unui om, degeaba încerc să cunosc acea persoană. Pentru că tot nu mă simt bine. Poate fi un om minunat. Nu asta e problema. Dar dacă nu există tragere, nu vine nici apropierea.
Bine, combinaţia ideală la mine e să aibă şi prezenţa şi senzaţia aia că îţi face bine să stai lângă un om şi să cunoști omul și să știi cum e propriu-zis. Uneori se mai schimbă impresia cu cunoscutul, dar tot trebuie să simți nevoia să te apropii de un om, nu să stai lângă, chiar dacă îți stă în gât, doar pentru că e minunat.
Eu nu leg simțul ăla neapărat că omul e rău, m-ar putea dezamăgi. Asta e relativ, vine din interacțiune, poate un om să aibă o relație dezastruoasă cu mine și minunată cu altcineva; despre orice relații ar fi vorba.
Incredere. Si simt si ratiune. Si vezi ce iese.
Acum nu mai am încredere în nimeni. Înainte am avut încredere în câţiva oameni şi, fără să pricep ce resort interior i-a îndemnat să facă asta, toţi oamenii în care am avut încredere au sfârşit prin a mă păcăli într-o formă sau alta.
Deci acordam încrederea cu sufletul, ignorând uneori semnalele creierului şi am greşit de cel puţin 6 ori…
Comments are closed.