Știu că sunt cam rar pe aici și-mi vine să dau vina pe toamna aceasta care își trăiește ultimele clipe cu forță și abundență de culoare, dar și vârând în suflet melancolie și o apăsare căreia mi-e greu să-i fac față. Astfel, zilele sunt scurte și timpul, deși prețios, e și irosit în mare parte.
Într-una din zilele din această săptămână și-a dat ultima suflare televizorul. Nu-l mai folosisem intensiv de vreo doi ani, era și relativ nou, s-a chinuit vreo jumătate de minut scoțând zgomote înfundate și-apoi, cu o ultimă bufnitură, aia a fost. RIP, altul n-o să fie curând. Avusesem două, unul îl donasem, celălalt s-a dus în raiul televizoarelor, să ne fie de bine fără.
Într-o altă zi am înțeles că sunt răni care nu se vor vindeca niciodată. Că pot să treacă ani de zile și poți să crezi că ai lăsat în urmă anumite lucruri când, într-o clipă, viața îți arată că nu-i așa. Că lucrurile sau oamenii care au contat cândva, oricât de departe ar fi, cumva sunt tot aproape, tot reușesc să bulverseze, să răstoarne mersul de rutină al zilelor. Și-am fost așa, într-un sevraj din care mi-am revenit cu greu, dar, pentru că e musai, mergem înainte. Cu răni nevindecate și cu doruri nealinate.
Seara, după câteva puzzle-uri construite, după o zi de sâmbătă în care n-a fost loc de nimic altceva decât pentru diverse activități copilărești, Puștiul îmi spune așa, senin, printre altele – mami, trebuie să te mai învăț despre răbdare. Uff, așa e, mare nevoie aș mai avea de niște lecții, și despre răbdare, și despre trăitul în prezent, și despre bucuria simplă a jocului și despre multe altele. Numai că mi-e cam teamă că-i târziu deja pentru mine.
0
Articol anterior
3 comments
Niciodată nu-i tîrziu atunci cînd ai o motivaţie. Şi chiar dacă ea lipseşte la un moment dat, nu se ştie cînd şi de unde apare. 😉
Rănile sînt uşi lăsate întredeschise în subconştient, blestemul Speranţei care niciodată nu piere. Depinde însă dacă dincolo de uşă e vară sau iarnă… dacă simţi o briză călduţă ce-ţi aduce zîmbet sau gerul îţi trimite fiori pe şira spinării… :-?? Oare şi asta se rezolvă cu un fular şi-un ceai fierbinte? 8-|
Îmi pare rău pentru teveul tău, de fapt mă gîndesc la Puşti care mai vedea un desen animat, un documentar, ceva interesant şi util. Dacă ai un computer „mare” de rezervă ai putea lua un tuner TV (intern sau pe USB), cu DVB-T şi transformi computerul în teve pentru o oră-două pe zi. 🙂
Probabil ar fi prea mare deranjul dar dacă vrei, trimite „mortul” la mine, poate e doar în moarte clinică. Of, că de cînd zic că mă mut în Ardeal şi numai gura de mine… Să fi fost mai aproape, ce bine era! 🙂
Hai să aveţi o duminică plăcută, dragilor! :-* >:D< @};-
Ooo, dragul de tine, mulțumesc! Dar să ne fie asta cea mai mare problemă, zău că nu plâng după el. Nici Puștiul… se desprinde ușor… plus că e oricând internetul la îndemână pentru desene animate sau orice altceva.
Dincolo de ușă e, în cazul ăsta, cam ger. Și nu, nu știu să fac fulare care să reziste…
Da, Internetul e o alternativă viabilă. Mereu uit că nu toţi au banda limitată ca mine. 🙂 Nici eu nu-i duc lipsa teveului, ştii doar. Mnoh, important e să fie bine pentru toţi. 😉
Fularele se schimbă odată cu moda anului, poate nu trebuie să te ataşezi prea mult de unul singur. Decît dacă e de calitate, bineînţeles. B-)
Comments are closed.