Haos și horă nebună

Un haos (îmi) e zilele astea. În minte și-n suflet și-n casă, pe stilul Prințesei. Și-un stres vulcanic îmi curge prin vene, mai ales seara, când simt că orele mi-au zburat printre degete și n-am reușit să trag niște linii drepte – sau măcar continue – în vreo direcție.
În vreo două zile sună clopoțel de concediu și încă nu știu dacă dau dovadă de inconștiență sau de capacitate de asumare a riscurilor, insistând să pun în aplicare planurile de călătorie irealiste pe care le-am făcut și le-am întors de-o mie de ori pe toate fețele și tot n-au prea mult raționament.
Alunec vertiginos în jos, emoțional vorbind, și mă tot agăț de câte-o cracă care n-are rădăcini adânci și nu-s șansele prea mari să găsesc curând vreo oază de stabilitate. Haos și horă nebună și nu prea mai am chef s-o joc.
Oricât de mult mi-ar plăcea să fie viața plină, zău că-s acum într-o stare în care mi-aș dori să curgă toate lin, chiar și pe lângă mine, dacă-i cazul să fiu lăsată pe margine. De dezertare nu poate fi vorba, mintea mea nu poate concepe o astfel de cale, așadar, poate o lăsare forțată la vatră s-ar potrivi.
Zic și eu, de altfel o fi de vină căldura prea mare (că mereu e mai ușor să dăm vina pe niște factori externi) și luna plină și stelele care doar cad, nu și îndeplinesc dorințe. Să fim sănătoși, că le-om duce pe toate, nu și bucuroși, de ce să (ne) mințim. Și știu, uneori îmi iese să și simt, că nu-s toate atât de prăpăstioase pe cât le creionez eu, și Puștiul împlinește zilele următoare șase ani și e izvor de seninătate, și lucrurile vor avea ele rezolvare, că n-a fost să nu fie cumva, și până la urmă asta-i viața… pe care-ar trebui să o trăiesc, nu s-o tot aștept să se întâmple.

Ei, ca să nu lăsăm lucrurile chiar într-un ton gri, v-arăt o variantă (mai) veselă de-a mea, meșteșugită de mâinile magice ale unui spiriduș. Și mai sunt încă trei mici minunății de-astea, cu Sens, cum altfel, că eu am doar una dintre litere…

Seară răcoroasă să (ne) fie.