Haotice (5)

teama de-a nu dezamăgi. cred că e unul dintre lucrurile care-mi dau cel mai mult bătaie de cap. să nu dezamăgesc pe cei care au așteptări de la mine. să nu mă dezamăgesc pe mine însămi.
cred că, măcar uneori, ar fi bine să putem accepta că unele lucruri e bine să le lăsăm în urmă. la fel și cu unii oameni.
timpul, modul în care el se scurge fără încetare pe lângă noi, și îl pierdem și suntem conștienți că se întâmplă așa și nu facem mare lucru să-l valorificăm.
sentimentul pe care-l am mereu că n-am făcut destul, că nu m-am străduit destul, că lipsește ceva, mereu, din orice.
neputința de-a accepta că sunt momente în care chiar nu merită să oferim celor care nu-și doresc să primească. și tot dăm, și tot așteptăm să existe o satisfacție a celor dăruite, că nu-i adevărat că nu ne dorim nimic în schimb.
vara asta care-i mai mult un fel de primăvară capricioasă și, straniu, nu mi-e prea dor de soare și de plajă, cu cât trec anii, cu atât simt mai mult nevoia de umbră, de răcoare și nu știu dacă-i de bine sau de rău.
dorul de ducă ce-mi dă mereu târcoale, și-aș pleca la drum în orice clipă, și ba-mi face cu ochiul o pedalare până la capătul lumii – ipotetic vorbind – ba o excursie către nicăieri cu mașina, ba niște zboruri cu avionul departe, departe. dar aș tot pleca.
oamenii care, îndepărtându-se, îi doresc cu atât mai mult aproape și distanțele sufletești pe care apropierea fizică nu le scurtează, dimpotrivă, le adâncește. tristeți ale unei lumi în care prea multe drumuri sunt paralele, nereușind să se intersecteze.
și mi-e dor de prea multe. și toate-s vechi și toate-s noi.
sper că pentru voi vara asta are multe să vă ofere. sau puține dar de calitate, să ajungă direct la voi…