Îmi place, îmi place, place, place… :)

Mâine se împlinesc 9 ani de când mi-am luat permisul de conducere.
Azi, după o lună de service, m-am urcat la volanul maşinii… e greu de găsit cuvintele potrivite care să exprime exact senzaţia pe care am avut-o.
Sofatul a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Până la 21 de ani, când am început şcoala de şoferi, nici n-am ştiut măcar ce înseamnă pedale de acceleraţie, frână sau ambreiaj. Maşina reprezenta atunci un vis pe care nici nu-mi permiteam să-l cred realizabil. Mi-aduc aminte că doar dorinţa de-a mă afla la volanul unei maşini în trafic întrecea emoţiile pe care le aveam în prima zi de curs practic de şofat. Şi-mi mai amintesc perfect că m-am simţit total în largul meu la volan, că, chiar din prima zi, la volan am avut un sentiment – destul de suprinzător, totuşi – de siguranţă. De parcă, fără îndoială, acolo era locul meu.
Plăcere şi siguranţă – cam aşa aş caracteriza starea pe care mi-o dă şofatul. Mă simt bine în pielea mea – aia care se lăfăie de încântare – când conduc. Ochi-mi râd şi inima-mi râde şi nu, nu-mi tremură deloc picioarele. Nici mania vitezei nu-mi curge prin vene. Dimpotrivă, sunt un şofer aproape perfect încadrat în limitele legale – zic aproape, că-mi mai scapă şi mie una alta care se mai lasă cu câte o amendă – un vorbit la telefon, o depăşire pe linie continuă sau o staţionare pe loc interzis. În schimb, port întotdeauna centura – pentru mine e ca şi cum nu-i posibil şofatul dacă centura nu e purtată – respect regulile de circulaţie şi, de obicei, mă încadrez iî limitele de viteză. Rar uit piciorul pe acceleraţie…
Şofatul îmi dă sentimentul că pot privi lumea din alt unghi. Îmi dă senzaţie de libertate. Nu doar libertate de deplasare, de mişcare. Ci, cumva, o libertate de exprimare… libertate de-a alege. Pot să fiu eu. Şi-mi dă siguranţă, da. La volan m-am simţit întotdeauna mai în siguranţă decât ca pieton. Şi-am făcut mii, multe mii de km în anii ăştia, încolo şi încoace în lume. Pe autostrăzi, prin sate sau pe drumuri neumblate, am şi am avut aceeaşi senzaţie – de satisfacţie. Simplă, clară, adâncă.

Ştiu că pare un lucru mărunt, banal şi poate aşa şi e. Şofez de-atâtea ori maşinal, din instinct. Urc la volan, pornesc, conduc, opresc, cobor, şi tot aşa. Fără nici un fel de implicaţie. Uneori nu-mi dau seama cum şi când am parcurs părţi din drum, într-atât de absent şofez. Pentru că şofatul face parte din rutina vieţii. De zi cu zi. Însă, sunt momente – multe, de altfel – când simplul şofat se transformă, pentru mine, în adevărate clipe de viaţă. Sunt clipe în care simt că alerg spre viaţă. Că încă există speranţă. Că încă se mai poate. Că nu-i totul pierdut.
Pentru astea sunt recunoscătoare. Poate sunt tocmai ceea ce trebuie – ca să pot merge. Înainte, cumva.
Îmi place să şofez. E unul din puţinele lucruri pe care iubesc, clar, fără semne de întrebare sau îndoială, să le fac.

Şi voi, ce vă place mult să faceţi?