De ce nu ne suntem suficienţi noi înşine?
De ce căutăm mereu apropierea altor oameni în care să ne investim sentimentele şi, de multe ori, când suntem printre ei, ne refugiem în singurătate? Nu una însingurată ci o singurătate între oameni, cu atât mai apăsătoare?
E pentru că ne lipseşte ceva, sau pentru că suntem slabi?
Şi atunci… de ce nu-i bine nici într-un caz, nici în celălalt?
0

4 comments
„investim sentimentele … eu nu investesc si prin urmare n-am nici asteptari si nici nu simt nevoia unei singuratati intre oameni.
Da, cred ca investim sentimente, in toate relatiile pe care le avem. Pentru tot ceea ce facem asteptam si ne dorim o rasplata: iubim, dorim sa fim iubiti, oferim prietenie, cerem prietenie, dam respect, asteptam respect. Ca acceptam si altfel de variante, e altceva. De ex, in cazul copiilor nostri – ii iubim chiar daca ei nu ne iubesc la randul lor insa de afectat, ne afecteaza, ne doare, etc… Da, stiu, mai discutasem… sa iubesti inseamna sa oferi. Si sunt de acord. Dar sunt constienta ca, in acelasi timp, ceea ce ne dorim e sa primim raspuns. Altfel, de ce s-ar suferi atat de mult din cauza sentimentelor? Ne-ar fi de ajuns faptul ca noi simtim, asta ne-ar face fericiti si n-ar mai conta ca e totul intr-o singura directie…
Pai… vei primi premiul Nobel pentru aflarea echilibrului in viata si a retetei fericirii… :))
Noi noua insine? Sau, avand „ne suntem” n-am mai avea nevoie de „noua” ala?
Sau, mai bine, de ce nu ne suntem suficienti?
Ori, de ce nu suntem suficienti?
Sau…de ce nu?
De ce?
„Pentru tot ceea ce facem asteptam si ne dorim o rasplata: iubim, dorim sa fim iubiti, oferim prietenie, cerem prietenie, dam respect, asteptam respect.” … adica „my way or the highway”? daca multi sar in fantana, nu tre’ sa sar si eu … iar „multi” nu e „toti”. asta-mi aminteste de Ender’s Game (si el era convins de realitatea pe care-o stia).
Comments are closed.