Împotmoliri prin timp

E terifiant modul în care ne dăm seama că timpul trece doar după ce a trecut. Că ne gândim mereu c-am fi putut face lucrurile altfel, mai bine, după ce le-am făcut deja într-un anume mod, modul care, la momentul acela, părea cel mai potrivit. Să avem regrete și să ne dăm seama c-am fi avut și alte opțiuni mie mi se pare destul de firesc. Că ne întrebăm cum ar fi fost dacă… iar mi se pare destul de normal.
Mi se pare că lucrurile se schimbă când rămânem împotmoliți. Când regretele și gândul a ceea ce-am fi făcut/ce-am fi putut face dar am ales altfel nu ne lasă să mergem mai departe. Când ne împiedicăm de pietricele chiar dacă am reușit să trecem de bolovani. De ce s-o întâmpla așa? Pentru că suntem variabili, schimbători? Sau pentru că suntem vulnerabili, slabi?
Uneori situațiile ne depășesc. Și nu recunoaștem. Ținem cu dinții de marginile prăpastiei și ne zicem, în ciuda evidențelor, că suntem capabili să ne purtăm singuri de grijă, să găsim portițele de ieșire și, în același timp, să rămânem întregi emoțional și sufletește.
Alteori, ne simțim copleșiți și cerem ajutor. Strigăm în stânga și în dreapta și ne plângem durerile dar cei din jur ori n-au capacitatea de-a ne înțelege lumea în care ne zbatem ori nu le stă nicicum în putere să ne ajute ori… nu le pasă, poate nu suficient de mult pentru a schimba ceva. Sau, pur și simplu, se simt și ei prea copleșiți de propriile probleme și nu mai pot ține piept și celor care nu le aparțin.
Și atunci, parcă înțelegem că obligația de-a ne purta de grijă ne revine nouă înșine și nimănui altcuiva. Că puterea, dacă e de căutat undeva, trebuie căutată în sine. Și nu înafară. Dinafară poate veni un sprijin. Uneori potrivit, alteori total nelalocul lui. Dar e doar un sprijin, un umăr pe care să plângi, o mână pe care s-o strângi, un sfat pe care să-l asculți. Dar ceea ce trebuie făcut, trebuie să faci singur.
Cum îi spui asta unui om care și-a pierdut direcțiile, care nu mai știe pentru ce se trezește dimineața, care nu mai reușește să găsească fărâma de speranță necesară pentru a putea lupta? Cum să lupți dacă nu ai nici o motivație? Cum să te împotrivești valului care te duce către nicăieri când ceea te ține pe linia de plutire e lipsit de orice voință proprie?
Și uite așa, alergăm către nicăieri, unii conștienți și neputincioși, alții fără ca măcar să-și dea seama. Și timpul trece… mereu în defavoarea noastră.