Întâlnirea mea cu Andre Rieu

… a fost o întâlnire care greu se poate explica în cuvinte.

Organizarea concertului a fost una extrem de bine pusă la punct și am fost plăcut impresionată de precizia cu care vecinii noștri de țară s-au pregătit pentru a-l întâmpina pe Andre Rieu și orchestra lui și, desigur, pe toți cei veniți să-și hrănească sufletul cu porții de trăire, intensă, autentică.

Am ajuns la Sala Polivalentă Papp Laszlo cu o oră înainte de începerea spectacolului temându-mă, desigur, de îmbulzeală, aglomerație, și de faptul că, singură fiind, mă voi descurca greu să ajung la locul meu. Nici vorbă de așa ceva. Intrarea s-a făcut prin scanarea electronică a biletului, pe holuri marcajele direcționale erau extrem de clare, ca în aeroporturi, n-aveai cum să te pierzi sau să ajungi în alt loc decât cel al tău așa că, chiar dacă aș fi ajuns acolo cu cinci minute înainte tot mi-era ușor să îmi găsesc locul din sectorul 108 fără să deranjez pe nimeni și fără să caut prea mult (în poza de mai jos e sala, cu aproape o oră înainte de începere, văzută de unde stăteam eu). Oricum, la tot pasul erau oameni din echipa organizatorică, puși acolo tocmai pentru a le fi de folos oamenilor veniți la concert. Poze am făcut foarte puține, deloc în timpul spectacolului, am filmat câteva momente și, în rest, am trăit.

Spectacolul a început la oră fixă, muzicanții, fetele în rochii somptuase, de bal, vesel colorate și domnii în frac, împreună cu Maestrul lor au parcurs, printre aplaude, întreaga sală până la scenă, întroducându-ne direct în lumea muzicii clasice. O muzică clasică a ariilor celebre dar foarte accesibilă, fără rigiditatea cu care suntem obișnuiți să o asociem, o muzică clasică care pătrunde în inimi tocmai pentru că Andre Rieu, Omul acesta mare, a știut cum să o apropie de oamenii de rând, transformând formalismul și eticheta în momente de trăire pură, sensibilă și plină de viață.

Andre Rieu e un munte de eleganță. Eleganță în ținută, în gesturi, în vorbire. Eleganță în modul în care-și ține vioara. Eleganță în modul în care râde, sincer, entuziast, de parcă, pentru el, întreaga viață ar fi doar o bucurie și bucuria aia e toată, redată în spectacolele lui.

Pentru mine, seara a fost una în care am trăit pe note intense, când calm, când extrem de furtunos. A fost, mai mult decât mă așteptam, un efort emoțional faptul că m-am aflat singură acolo. În timpul primei părți a spectacolului lacrimile-mi curgeau șiroaie pe obraji, de tristețe amestecată cu emoție (întunericul mă ținea la adăpost de priviri curioase) și inima mi-era strânsă de durerea de-a nu fi fost posibil ca lucrurile să fie altfel. Într-un fel anume, altfel. Și atunci, printre miile alea de oameni, m-am simțit tare singură. Și muzica lui Andre Rieu pentru mine a fost melancolie și adâncire în sine. A fost o bucurie tristă, una trăită la cote maxime, cu sunetele alea armonioase curgându-mi prin vene, copleșindu-mă. Da, așa m-am simțit. Copleșită. Într-un mod în care nu știam cum să fac față. Și, pur și simplu, m-am lăsat în voia emoțiilor și sufletul a trăit momentele alea așa cum a putut, interpretarea din clipul de mai jos exprimă perfect starea mea de-a lungul spectacolului. Calm, furtună, calm. În a doua parte, după pauză, furtuna din suflet s-a mai liniștit și n-a mai rămas decât bucuria de-a mă afla acolo, senzația că fac parte dintr-o lume aparte, că sunt privilegiată pentru că pot să mă aflu în aceeași sală cu Omul ăsta care pătrunde în suflete și rămâne acolo, revărsând asupra lor adevărate maratoane de trăire.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5irhgNPDjBU]

A fost un adevărat spectacol. Unul grațios, de poveste, cu soprane și tenori, cu instrumente ciudate și o păpusă vie, cântătoare, cu valsuri ( momentul valsului Dunărea Albastră a fost unul magic, emoționant, oamenii dansau în sală, eu m-am simțit mândră de faptul că, pe Dunăre o avem și noi) și arii rusești, antrenante. A fost un spectacol de sunet, culoare și bucurie. Decorurile au fost spectaculoare, te transpuneau în lumea specială a fiecărei interpretări.

M-au impresionat oamenii veniți la concert, lângă mine stătea un grup de bătrânei care aveau, sunt sigură, peste 80 de ani, cu păr alb, mâini zbârcite… oameni cu gesturi maiestuoase, calme, blânde, oameni care trădau emoția de-a fi acolo doar prin privirile încărcate de viață. Au fost, desigur, și grupuri gălăgioase într-un sens aiurea, era unul de bucureșteni (nu vreau să spun că ungurii sunt educați și românii nu, așa s-a nimerit), în apropiere de mine, care se simțeau, probabil, la un meci de fotbal… caterincă, caterincă, caterincă, la fiecare două vorbe puneau și unul de-ăsta, cuvânt pe care nu-l mai auzisem înainte și mi s-a părut tare urât asociat cu Andre Rieu. Au fost foarte mulți români, veniți de peste tot, un număr cumva comparabil cu cel al ungurilor așa că concluzia lui Rieu, cum că spectacolul e unul Budapest – Bucharest, a fost realistă. A rămas, oricum, să ne vedem la București. Încheierea a fost una pe măsură, mai jos e filmarea… și, poate mă ajutați să îmi spuneți ce piesă e…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DrUyviMWotM]

Așa că… pentru mine, întâlnirea asta a fost exact așa cum mă așteptam. În aceeași măsură, o bucurie înălțătoare și o tristețe adâncă. O trăire intensă, profundă, copleșitoare pe care mi-am dorit-o cu tot sufletul și așa am trăit-o. Cu tot sufletul.