… când te saturi de lume. De oameni. De viața de zi cu zi în care trebuie să faci compromisuri. De superficialități. De ipocrizie ascunsă în zâmbete largi. De zile fără sens.
Mi-aș dori să pot. Să îmi iau rucsacul în spate – preferabil unul ușor, desigur – și să plec. Să las în urmă toate. Lumea, viața, s-o pun pe hold. Să mă duc și să rătăcesc pe poteci de munte, să nu-mi fie nici frig, nici frică, și doar să respir aer curățat de aparențe. Să fie limpede și senin și fără teama. Teama că orice aș face nu-s destul pentru oamenii din jur. Teama că toată viața aceasta-i mai mult despre compromisuri decât despre libertate individuală. Teama că drumul pe care merg va fi mereu unul întortocheat.
Dar nu pot. Lanțurile convenționalității mă țin. Sau poate sunt doar lanțuri din mintea mea, din care singură nu aleg să mă… dezleg. Însă-mi pare greu, femeie fiind, să-mi iau lumea în cap și să mă duc. Mai ales de una singură. Mai ales pe cărări neumblate. Chiar dacă port în mine un dor de îndepărtare de lume, de oameni, da, mai ales de oameni. Și-l simt tot mai mult, tot mai acut. Și-o să plec, poate nu așa cum îmi imaginez eu plecarea, dar am să plec. Curând, spre lume de seninătate.
Mi-e dor de pace în suflet, o știu bine. De împăcare cu sine, de ne-freamăt. Și-n unele seri, când îmi trag sufletul și-l îmboldesc cu o doză suplimentară de curaj, mă mai așez, în iarba vreunui câmp sau pe o bancă, pe spate sub cerul de seară și număr stelele care răsar. Și simt că se așează-n mine, greu, desigur, așa, o a mia parte din împăcarea aceea pe care o caut. Și o prețuiesc, chiar așa fragmentată cum e. Că prea am nevoie să liniștesc furtunile ce-mi trec prin cap și suflet, prea am nevoie să fiu… eu cu mine mai blândă, așa cum mi se spune.
Mi-e dor de munte și mi-e sufletul acum departe, pe piscuri semețe. Departe, tare departe.
2 comments
La mine e mai degraba dorul de duca. Mereu simt nevoia de a pleca departe singura, anonima. Poate fi si un oras strain, de preferinta cu o limba straina necunoscuta ca sa-mi aud gandurile pana la capat, fara sa fie intrerupte de sporovaiala nimanui. Sa merg cu trenul mult si sa nu fac nimic altceva decat sa casc gura pe geam, sa beau cafea si sa tricotez…Muntele meu poate fi la fel de bine un oras, un munte, o mare, o campie, un tren, o cafenea, un apartament gol:) sau doar o bordura pe care sa ma asez sa-mi trag sufletul fara sa ma grabesc nicaieri. Sa dea Domnul sa ajunga cat mai repede muntele la tine:)
Ce frumos ai scris! Cumva, ai explicat exact ceea ce vroiam să zic. E un dor… de ceva! Să fie așa, să ajungă muntele acela pe care-l caut…