
… de Khaled Hosseini!
Titlul cărții, la prima impresie, duce cu gândul la cu totul altceva decât ceea ce se află între paginile ei. De fapt, titlul are legătură doar cu locația acțiunii din carte, orașul Kabul din Afganistan și pare în contradicție cu povestea cărții. Dar poate că are un sens… Chiar dacă nu-i nimic splendid acolo, soarele e cel care înseamnă speranța și speranța e cea care răzbate în acțiunea din carte și reușește să facă față lucrurilor inimaginabile care se întâmplă personajelor. Oricum, eu i-aș fi zis, mai degrabă, cartea celor o mie de întunericuri trăite-ntr-o viață. O viață de femeie.
La Andreea, unde-am răsfoit mai multe recenzii de carte, să o găsesc pe cea care-ar putea să mă țină înlănțuită de la prima filă până la ultima, că tare mi-era dor de această senzație, am citit doar printre rânduri ceea ce a scris ea despre cartea aceasta. N-am vrut să mi se dezvăluie înainte de vreme.
Ideea poveștii din carte am mai întâlnit-o și-n alte cărți (Necredincioasa sau Cel care mă așteaptă sunt doar două exemple), nu-i unică, însă are ceva aparte. Surprinde la fiecare pas. Aceasta e senzația pe care mi-a lăsat-o. Fiecare nou lucru care se petrece în carte se întâmplă total diferit de cum mă așteptam să se petreacă. Când aveam senzația că urmează să se așeze lucrurile, totul o lua de la capăt. Iar și iar, într-un iureș nesfârșit al suferințelor pe care o femeie e capabilă să le îndure.
M-am împotrivit la fiecare lovitură pe care una dintre femeile din carte o primeau de la unul dintre bărbații din viața lor, m-am enervat pentru toate condițiile mizere în care femeile trebuie să trăiască într-o lume a opresiunilor, a impunerilor, a regulilor absurde (absurde din punctul nostru, al europenilor, de vedere, nu din cel islamic). Am simțit că mi se strânge sufletul la gândul că această carte e doar o pagină dintr-o realitate cruntă. Că lucrurile acestea s-au întâmplat și, cu siguranță, se mai întâmplă, într-o lume în care femeile nu se nasc egale cu bărbații. Straniu și cumva tragi – comic, dacă stăm să ne gândim că ei, bărbații, nici n-ar exista dacă n-ar fi femeile. Nu că-i absurd?
M-a durut sufletul și cu lacrimi de furie și neputință în ochi m-am dus de multe ori, în timpul lecturii zbuciumate a acestei cărți, să îl strâng pe Puști în brațe, să mulțumesc vieții că trăiesc într-o lume normală, în care preocupările de zi cu zi sunt legate de ce activități noi să mai facem împreună, ce jucării noi își mai dorește, ce nimicuri aș mai putea face ca el să se simtă iubit și fericit… și nu o lume în care bombele vâjâie pe străzile din apropiere, nu o lume a foametei și-a violenței, a bătăilor crunte și a restricțiilor extreme, nu o lume în care o mamă e obligată să-și ducă copilul, doar pentru că e fată și nu băiat, la orfelinat.
E tristă și apăsătoarea povestea lui Mariam și-a Lailei, două femei afgane cărora li se intersectează destinele, pentru totdeauna, la un moment dat. Două femei, una născută harami, adică copil nelegitim, parcă hărăzită la o viață a opresiunilor și-a nefericirii crunte. O nefericire care pare să nu aibă sfârșit și, cumva, viața ei e destinată a avea și un final pe măsură, e executată pentru faptul de a-și fi ucis soțul care-o terorizase ani de zile, gest făcut pentru a o salva pe cea de-a doua soție pe care acesta încerca să o ucidă. E singurul moment, ultimul, în care ia atitudine, în care devine din victimă, propriul stăpân. Laila, crescută într-o familie plină de dragoste, nu atât de crunt închistată în tradiții și limitări, e femeia care simte că rostul ei pe lume e mai mult decât să fie soția unui om care o maltratează și-o tratează frumos doar dacă-i aduce pe lume băiatul, urmașul mult dorit. E femeia – mamă, mai presus de orice altceva și modul în care-și iubește și ocrotește copii, modul în care continuă să creadă într-o viață mai bună, modul în care luptă și nu se lasă copleșită, toate vorbesc despre un caracter puternic, de-o tărie pe măsura opreliștilor, tărie izvorâtă din dragoste.
Evenimentele din Afganistanul ultimilor ani, prezentate în carte, m-au făcut să mă crispez de-o neputință și-o neresemnare în fața nedreptății acesteia pe care nici nu știu pe seama cui să o pun. Atâtea opresiuni, atâtea războaie, atâtea distrugeri și atâta moarte. Fiecare pagină a cărții respiră moarte, cadavre, atrocități și o durere cruntă a unui popor întreg. Și, printre ele, fiori de dragoste, de afecțiune, de speranță, de verticalitate și încredere. E de citit. E foarte de citit.
0
Articol anterior

2 comments
Ah, ce ma bucur ca ai citit-o si ca ti-a placut. Eu aseara am terminat Cel care ma asteapta si m-am enervat de n-am mai putut pe final. Macar la Cetate ai un final cat de cat satisfacator, un fel de „closure”, dar la cartea asta iti vine sa dai cu scriitoarea de pereti :))
Chiar ma gandeam cate carti asemanatoare am citit, despre femeile si traditiile din lumea islamica (Citind Lolita in Teheran, Septembrie in Shiraz, La portile moscheii si toate cele 3 carti ale lui Hosseini), dar povestitorul meu preferat, cel care ajunge la suflet cum nimeni nu reuseste, ramane Hosseini. Cel care ma asteapta nu-i o comoara literara, nu impresioneaza prin limbaj sau stil, doar prin poveste. E drept ca te trece prin toate starile, dar doar din cauza nedreptatilor care se intampla in lumea aia, pe cand Hosseini impresioneaza si misca prin felul in care scrie.
Uhhh, era tocmai ceea ce aveam nevoie, de alte câteva cărți pe același fir… mulțumesc!
Altfel, mie tocmai faptul că are un final romanțat, povestea de iubire un pic telenovelistică – ea crede că el a murit, el e departe, dar revine, până la urmă rămân împreună, etc – mi-a părut că știrbește din autenticitatea poveștii. Oricum, e un întreg și e de luat ca atare. Poate că e firesc, să nu fie toate pe o linie negativă. Că doar avem nevoie să sperăm…
Comments are closed.