Limite. Şi sensuri.

Am citit, în ultimele zile, pentru prima oară, o carte în format elecronic – Omul în căutarea sensului vieţii, de Viktor Frankl. (aşa, ca paranteză, trebuie să zic că, în ceea ce priveşte pasiunea pentru cărţi, sunt o tradiţionalistă şi am cam refuzat să mă „aliniez” noutăţilor tehnologice – nu cred c-o să-mi cumpăr vreodată un ebook reader, de ex – pentru că prefer cărţile pe care pot să le ţin în mână, să le răsfoiesc, să le pun semne de carte, să le ţin sub pernă sau pe noptieră, să mi se adune în bibliotecă şi să le admir ca pe-o mică comoară, etc ). Cartea aceasta a fost o excepţie, n-am reuşit s-o găsesc în format clasic – deşi voi insista pentru că mi-o doresc mult –  şi-am vrut neapărat s-o citesc. Aşa că, mi-am petrecut serile cu laptopul în braţe, răsfoind virtual o carte care, citind-o, mi-a făcut mult bine.
E vorba, în ea, despre viaţa în lagărele evreieşti. Da, m-a „prins” în ultima vreme acest subiect şi, după Lista lui Schindler şi Pianistul (apropo de aceste două cărţi, le-am citit de curând şi, imediat după ce le-am terminat, am văzut filmele care s-au făcut după ele. În cazul primului titlu, filmul m-a dezamăgit pentru că n-a fost decât o superficială reproducere a intensităţii trăirilor din carte însă, in cazul Pianistului, filmul a reuşit să fie o  ecranizare reuşită a cărţii care, pentru mine, pur şi simplu, a clarificat imaginea asupra cărţii. Sunt filme care merită văzute, zic eu.  )
Omul în căutarea sensului vieţii mi-a plăcut, de fapt, pentru altceva. Nu pentru modul în care relatează ce-au trăit oamenii aceia în lagăre. Nici pentru exactitatea descrierilor. Ci pentru viziunea asupra vieţii. Pentru obiectivitatea, detaşsarea şi claritatea cu care autorul tratează probleme ale vieţii, pentru că e, cum scrie în prefaţa cărţii, ” un giuvaer de naraţiune marcată de tensiune dramatică, care se concentrează asupra celor mai profunde probleme umane „.
Câte ceva din carte, poate, mai mult pentru mine decât pentru voi:
” viaţa îşi păstrează sensul potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite… ”
” în astfel de momente, nu durerea fizica răneşte cel mai tare (şi faptul e valabil în ce-i priveşte pe adulţi, cât şi pe copii, atunci când sunt pedepsiţi), ci agonia sufletească cauzată de inechitatea în sine, de toată această nedreptate. ”
” dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că mai este sau nu în viaţă, toate acestea încetează, cumva, să mai conteze. ”
” suferinţa umple întru totul sufletul uman şi gândirea conştientă, indiferent dacă  e vorba de o suferinţă mare sau de una mică. De aceea, mărimea suferinţei umane este absolut relativă. ”
” indiferenţa poate fi depăşită şi iritabilitatea poate fi suprimată. Omul poate păstra o ramăşită de libertate spirituală, de independenţă în gândire chiar şi în astfel de condiţii groaznice de stres psihic şi fizic. ”
” întotdeauna trebuiau făcute alegeri. Fiecare zi, fiecare ceas ne ofereau şansa de a lua o decizie, o decizie care determină dacă te supuneai sau nu acelor puteri ce ameninţau să te jefuiască de propriu-ţi sine, de libertatea ta lăuntrică; care determinau dacă deveneai o jucărie la dispoziţia împrejurărilor, renunţând la libertate şi demnitate… ”
” dacă e ca viaţa să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens şi în suferinţă. Suferinţa face parte din viaţă şi este de nedezrădăcinat din ea, precum soarta şi moartea. Fără suferinţă şi moarte, viaţa omului nu este întreagă. ”
” modul în care omul îşi acceptă soartă şi toată suferinţa pe care aceasta i-o cauzează, modul în care îşi duce crucea îi oferă oportunităţi ample – chiar şi în cele mai teribile împrejurări – să adauge un sens şi mai profund vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificilă i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotărăşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale. ”
” lucrul de care aveam cu adevărat nevoie era o schimbare fundamentală a atitudinii noastre faţă de viaţă. „