Mi-am dorit întotdeauna o fetiță. Toți cei care mă cunosc un pic dincolo de aparențe, știu acest lucru. Știu că acestă dorință a crescut odată cu mine, doar că într-un ritm mai alert, ca și Făt Frumos, într-o lună cât alții într-un an. Ajunsese să fie mai mult decât o dorință, o obsesie, ceva ce nu mă lăsa să înțeleg că lucrurile pot sta și altfel. Îmi visam fetița, știam clar ce nume i-aș fi dat, ba mă gândeam chiar și la activitățile pe care urma să le facă, când ar mai fi crescut și la drumul pe care-ar fi pornit în viață. (motivul pentru care îmi doream o fetiță, motiv care mi se pare acum absolut superficial, era faptul că eu crescusem, în copilărie și adolescență, într-un conflict neîntrerupt cu cei din jur, avusesem impresia că e de vină pentru asta faptul că sunt fată și nu băiat și vroiam tare mult să cresc o fetiță care să fie altfel decât mine.)
Și apoi, a venit pe lume băiețelul ăsta care umple de viață orice loc în care se află și m-a forțat să privesc lucrurile tocmai din direcția aceea pe care o refuzam cu încăpățânare. El m-a învățat – și mă învață – să fiu ceea ce nu credeam că sunt în stare – mamă de băiat. Și asta e o muncă de zi cu zi, clar. Dar dincolo de asta, puștiu’ m-a făcut să mai înțeleg un lucru, unul trist care nu îmi face nici un fel de cinste. Mi-am dat seama că eu îmi doream o fetiță pentru mine, strict pentru mine. Pentru a-mi refula eu niște frustrări, pentru a trăi, poate, prin intermediul ei, ceea ce mie îmi fusese interzis, pentru a demonstra lumii ceva, cumva. Greșeala asta cred că o fac mereu părinții cu copiii lor. Lucrurile pe care n-au reușit ei să le facă, să le trăiască, și le doresc împlinite prin pruncii lor. Multe dintre conflictele care apar, aici își au originea.
Cu faptul că copilul meu e băiat și nu fată sunt perfect împăcată, așa cum sunt împăcată – și chiar mulțumită – cu faptul că sunt eu însămi femeie și nu bărbat. Și e așa pentru că știu că rostul, pe lume, al părinților, nu e acela de-a-și alina singurătățile cu-n copil ci e de a fi, tot ceea ce trebuie, pentru pruncii lor.
Miracolul – cineva mi-a zis după ce l-am născut pe Marc că, aducând un copil pe lume, mi-am câștigat un loc în rai – constă, pentru mine, nu în faptul că am dat viață unui pui de om. Nu, nu e puțin lucru și perioada de gradivitate și momentul nașterii au fost, desigur, ceva ce n-are termen de comparație dar, totuși, eu cred că miracolul e în capacitatea de-a fi, cu adevărat, părinte pentru copilul adus pe lume. E, indiscutabil, mai greu să crești un copil decât să-l aduci pe lume, oricât de grea ar fi nașterea. Să-l crești, să-l ajuți să devină un om care să facă față cu bine provocărilor vieții, acolo mi se pare că e greul. Acolo e responsabilitatea cea mai covârșitoare a vieții.
Azi, într-o discuție, îi spuneam cuiva că nu are nici o importanță pentru mine ce va alege fiul meu să devină când o să fie mare, în ce direcție va porni, din punct de vedere profesional. ” Cum, nu îți dorești să aibă o meserie care să-i aducă mulți bani??? ” – am fost întrebată. Răspunsul meu a părut venit așa, din altă galaxie, a oamenilor anormali. Nu, ceea ce sper pentru el nu e să aibă o meserie care să-i umple portofelul de bani ci să facă ceva care să-i umple sufletul de trăire, să aibă o viață plină. Dacă îmi doresc ceva cu adevărat, îmi doresc ca puștiul să fie un spirit liber. Să aibă curaj să trăiască dincolo de conveniențe. Să lupte pentru ceea ce simte, pentru ceea ce își dorește, să viseze și să creadă în visele lui. Nu, nu-l vreau înregimentat într-o societate strâmtă și prefăcută, nu-l vreau ancorat într-o luptă pentru superficialități.
Ce ne dorim pentru copiii noștri? Să fie extraordinari? Îi creștem ca să fie oameni extraordinari care, neapărat, să exceleze într-un domeniu și, dacă ei ajung să fie doar… oameni banali (ăsta o fi opusul lui extraordinar?), înseamnă că noi am greșit, că eforturile noastre au fost zadarnice, că vina e a noastră sau… pur și simplu înseamnă că ei și-au urmat propriile drumuri, că lucrurile s-au întâmplat doar așa cum era firesc să se întâmple?
Puștiul, la cei trei ani și jumătate ai lui, face și se luptă să facă lucrurile în felul lui, să aibă el un cuvânt de spus și încăpățânarea cu care avem de furcă în fiecare zi e la cote destul de ridicate. Dar el e așa cum e și eu îmi dau seama că eu trebuie să învăț să-l înțeleg pe el și nu el să accepte ca toate să fie așa cum îi spun adulții din jurul lui. Și chiar sper să-i pot fi sprijin și bun îndrumător. Sper să fiu capabilă să-l las să-și aibă propriile alegeri, să decidă singur. Să știe că sunt acolo pentru el dar că el e stăpân al vieții lui și nu eu. Că el alege ce-i place și nu eu. Că se poate baza pe mine dar că asumarea propriilor decizii îi aparține. Și sper, că o să facem față, împreună, la toate câte vor veni.
Da, știu bine, ceea ce toți părinții își doresc pentru pruncii lor e ca aceștia să fie fericiți. Doar că avem moduri așa de diferite de-a arăta acest lucru. Ce ne poate face să fim părinți buni? E ceva ce avem în noi sau, poate, e posibil să fie învățat?
8 comments
Da, o sa-l inveti libertatea….mai presus de orice, stiu ca il vei invata libertatea…
Sa-ti traiasca asa cum isi va dori el!
Nu sunt întotdeauna sigură că am să reușesc, mă tot împiedic mereu de tot felul… dar mă străduiesc.
Mulțumesc mult.
cred ca ai si in tine ceva, dar si inveti pe masura ce timpul trece….cred ca e important sa-l faci sa inteleaga ca are in tine un sprijin, ca-l iubesti in orice situatie, ca orice ar alege il vei sustine…si mai cred ca e important sa ii sadesti increderea in el, sa-l lauzi cand merita, sa-i spui cand ceva nu-ti place si sa-i explici cum crezi tu c-ar fi fost bine…sa-l iubesti si sa-l faci sa simta asta…..sa nu-i oferi recompense, chiar daca merita 🙂 sa-l faci sa inteleaga ca el trebuie sa invete sa se descurce singur ….suna ciudat, dar sunt atatia parinti care le ofera totul pe tava , iar ei le iau cu nonsalanta si considera ca li se cuvin si nu mai fac eforturi pentru ca stiu ca cineva e mereu in spatele lor…cred ca e importanta comunicarea…multa si mereu, increderea si iubirea….sa nu-l minti niciodata si asa ii vei castiga respectul si increderea in tine….si mai cred ca nu-ti poate da nimeni sfaturi, cel mult poti sa tragi tu concluzii privind in jur…
fiica mea are 25 de ani si privind in urma stiu ca n-am gresit , chiar daca am fost o mama foarte tanara si fara experienta…sunt mandra de ea si sper sa fii mandra de al tau prunc 🙂
E, pentru mine, cea mai grea provocare a vieții. De multe ori mă îndoiesc de felul în care aleg să fac lucrurile și-mi pun eu singură la îndoială deciziile dar cred că toate astea fac parte din învățarea aia continuă, de care spui tu.
Tu ai acolo e femeie în toată firea. Încrederea și siguranța cu care privești în urmă sunt de admirat. Să fiți sănătoase și mulțumesc mult pentru gânduri, sfaturi. Chiar îmi sunt de folos.
Eu habar nu am despre crescutul copiilor, dar daca iti doresti ca fiul tau sa fie cat mai fericit (nu neaparat satisfacut, doar simplu optim fericit, cat ii e destinat lui genetic sa fie, desigur, pt ca nivelul maxim optim de fericire se pare ca are si o componenta genetica), am citit recent un interviu cu dl Daniel Kahneman castigator al Premiului Nobel pt economie 2002, (pt niste idei re ca nu conteaza sa te cunosti pe tine insuti sau altti oameni asa mai profund, sau ca esti mai de tip thrill seeking alergator dupa experiente noi, sau de tip mai prudent sau planificat, pt ca tot cam aia e re in ce alegi sa investesti, de obicei, din pacate, chiar cu informatii ample in fata, eronat oricum), si in acel interviu dansul era intrebat ce ar fi facut oarecum diferit in viata dansului daca stia cand era tanar ce stie acum, si dansul a raspuns ca probabil ca si-ar fi planificat viata, sau ar fi luat decizii astfel incat sa isi poata petrece cat mai mult timp (atat la serviciu cat si off serviciu) alaturi de oameni care ii plac, si ca asta precis l-ar fi ajutat sa fie mai optim fericit (nu neaparat si satisfacut, insa). Deci re cariera poate ca si asta conteaza, sa iti petreci timpul cu oameni care-ti plac. Desigur, Doamne fereste, ma gandesc, (ca eu sunt din ala extra-prudentul), sa ai tendinta sa-ti placa in mod repetat tocmai de aia care nu sunt de tip optim OK atat pt tine cat si pt societatea din jur (ca se poate si asta).
Da, șă știi că e o condiție esențială, asta cu petrecutul timpului împreună cu cei apropiați, și, în mod special, cu copiii noștri. Ce le-ar putea da mai multă încredere, mai multă siguranță, mai mult sentiment de apartenență?
Mulțumesc frumos, numai bine.
am zis si eu ceva, dar pt ca blogul e pe hosting wordpress, cred ca a intrat la spam.
am rezolvat, de obicei verific și spam-ul… 🙂
Comments are closed.