Lumea în care trăim – iluzie!

Aparenţa – e cuvântul care caracterizează cu o fidelitate rece şi calculată lumea în care trăim.
Cultivarea aparenţelor a devenit îndeletnicirea pe care, cu toţii, o executăm cu o măiestrie ieşită din comun.
Moralitatea pe care o cerem e doar aparentă – în esenţă nu facem decât să ne bălăcim într-o mocirlă de depravare…
Implicarea pe care-o oferim e doar aparentă – de fapt doar interesele personale sunt cele care ne mână într-o direcţie sau alta…
Sinceritatea pe care o reclamăm e doar aparentă – până la urmă, ne dorim să auzim mai mult ceea ce ne place decât ceea ce e…
Fericirea pe care-o afişăm e doar aparentă – nu facem decât să ne amăgim cu mici iluzii atât de trecătoare că nici n-apucăm să le simţim gustul…

Dar ne prefacem că ne e bine.
Ne prefacem că avem încredere – da, ştiu, să ai, cu adevărat, încredere în oameni e un lucru tare greu. Şi oamenii înseamnă, de cele mai multe ori, dezamăgiri (eu însămi sunt o dezamagire şi nu pentru puţini oameni) dar oamenii ar trebui să însemne şi implicare, şi devotament, şi loialitate, şi sinceritate… unde-i locul sincerităţii în lumea în care trăim? Unde-i sentimentul acela profund care te-ar face să afirmi, din suflet, că nu există lucru pe care nu l-ai face pentru un om de lângă tine? Unde-s dedicarea, ataşamentul şi iubirea sinceră care-ar putea să ne înalţe deasupra mocirlei în care ne zbatem?
Ne înconjurăm de oameni şi ne prefacem, astfel, că nu suntem singuri. Vorbim, glumim, zâmbim, luăm parte la circul vieţii pentru a ne amăgi că suntem importanţi, că avem un rost însă, de cele mai multe ori, când întindem mâna, întâlnim doar gol, când avem nevoie de sprijin, doar singurătatea ne răspunde…
Nu reclam, nu acuz, nu cer nimic – doar constat. Şi merg mai departe, prin aceeaşi mocirlă.
Însa mă împiedic uneori de prea multă ipocrizie, de prea multă falsitate, mă lovesc de ziduri de moralitate atât de înveninată încât n-am cum să nu mă revolt.
Măcar în mine.