Mamă de copil care trebuie să crească mare!

Nu poți rămâne indiferent, om fiind, la tragedia petrecută în București, unde au murit 27 de tineri și-au ajuns la spital, mulți cu arsuri extrem de grave, mai mult de 150 de persoane. Nu poți să nu-ți simți inima strângându-se de teamă și de revoltă și de neputință, mamă fiind, gândindu-te la toți acei părinți care trebuie să-și îngroape copiii.

Nimic nu-mi pare mai crunt decât să trebuiască, ca părinte, să-ți îngropi copilul pe care l-ai adus pe lume, l-ai crescut și i-ai dat, pentru totdeauna, o parte din tine. Pentru că indiferent ce vârstă ar avea, sau cât de departe ar fi, grija și dragostea de părinte e acolo, prezentă, vie, mereu.

Toți suntem vulnerabili în fața morții, dar parcă devenim conștienți de acest lucru doar când se întâmplă tragedii, când moartea ne joacă prin fața ochilor, insinuându-ni-se. Ne sperie atunci și e momentul în care ne strângem oamenii dragi în brațe și ne bucurăm că ai noștri nu se află printre cei de pe listele de la morgă sau din spitale. Dar strângerea de inimă, teamă, rămâne.

Sunt mamă de copil de șapte ani și viața cu el e mereu o lecție cu lucruri noi de învățat. Îmi pare, uneori, că mai mult învăț eu decât el. El care-mi spune, ieri, senin, în drum către locul de joacă, că el va locui singur când va fi mare, că va trebui să aibă și el familia lui, dar să stau liniștită, că eu am să fiu mereu mama lui. Prima oară când nu i s-a mai părut ceva absurd să nu fie toată viața cu mine.

Sunt mamă de copil care trebuie să crească mare. Să ajungă om mare, sănătos și entuziast și dornic să trăiască și să facă lucruri. Să fie un adult într-o societate mai sănătoasă decât societatea în care trăim acum. Nu sunt eu în măsură să îndrept degetul spre un vinovat sau altul, nu sunt în măsură să discut despre cauzele care au dus la o asemenea tragedie, pot doar să înțeleg faptul că noi toți, fiecare dintre noi, avem o vină. Pentru că noi toți formăm țara aceasta, societatea aceasta în care trăim și atitudinea noastră, colectivă, ne duce într-o direcție sau alta.

Mi se strânge sufletul azi de durerea acelor părinți care-și văd copiii morți sau arși de vii prin spitale. Mă simt neputincioasă și oricât m-aș revolta, știu perfect că nu există ceva ce am putea spune, am putea face, ca durerea să fie mai mică. Dar mi-aș dori să nu uităm, noi toți, ca popor, repede această tragedie. Să ne rămână vie în minte, să ne scrijelească în suflet, să ne doară, ca să poată să fie posibil să se schimbe ceva. Să nu se pună praful peste toate aceste nemumărate știri din media (atât de absurd de speculative, din toată presa, aceste două articole mi-au părut de bun simț și corect informative) și viața să-și continue mersul fără să se ia atitudine. Mi-aș dori ca măcar această cruntă durere să nască o schimbare, măcar pentru ei, copiii noștri, care cresc și vor trebui să fie și ei adulți într-o societate.

Între timp, la Sabina (și la mulți alții din mediul online, dar eu la ea am văzut prima dată) se centralizează o listă cu companii care vin în ajutorul acestei tragedii, pentru medici, pentru rude, pentru toți cei implicați, de la cazare în București, hrană, bilete de avion pentru rude care vin din alte țări, la servicii funerare și consiliere psihologică. Am zis și repet, mobilizarea aceasta a oamenilor, modul în care se unesc în durere, e încurajatoare și e bine că nu rămânem indiferenți. Donații de sânge (și de piele) se fac în continuare, sute de oameni au donat deja și se continuă, în toată țara (da, m-aș fi dus și eu să donez, dacă nu aș fi făcut-o acum două săptămâni, pentru parașutistul Adrian Constandache, care a căzut în gol, în timpul unui salt, la Clinceni). S-a creat și un site, colectiv.info, unde se centralizează toate informațiile despre această tragedie.