E greu să vorbești, să scrii despre orice altceva decât despre ceea ce se întâmplă în România zilei de azi, moarte, tristețe, revoltă, protest, schimbări. Măcar schimbările de-ar fi posibile și reale, într-un mod benefic, nu doar praf în ochi, amăgire. Inevitabil, e o perioadă de frustrări și compromisuri. La nivel de individ, la nivel de societate.
Lumea în care aș vrea eu să trăiesc ar trebui să fie o lume fără discriminare. De nici un fel. Toți să avem un loc al nostru și dreptul la a ne exprima, a ne dori, a spera. Milităm pentru libertatea de exprimare și totuși trăim într-o societate a discriminării, a grupurilor vulnerabile pe care le izolăm, le excludem. O lume perfectă nu există, dar mai multă bunătate, mai multă deschidere, a noastră, a fiecăruia, față de cei din jur, n-ar strica.
Zilele de toamnă târzie nu mi-au fost niciodată dragi și nici anul acesta nu face excepție. Mă îngheață deja iarna care pândește după colț și nu mă mir pentru starea de amorțeală în care simt și eu nevoia să mă afund. Aș vrea să fie primăvară, călduț, energie, entuziasm și dorință de-a face lucrurile. Tot pachetul acesta-mi lipsește acum, dar nu-i bai, face parte din viață. Îmi zic, și-mi repet.
Mă întreb de ce ne lăsăm manipulați de oameni, emoțional, dacă e o nevoie a noastră de-a fi dependenți de alții, sau dacă slăbiciunile din noi sunt cele care stârnesc, magnetic, dorința altora de-a ne manipula?! Ne apropiem și ne atașăm de oameni, ne hrănim sufletele din dragul care ni se dă, din prea multă nevoie de oameni și apropiere, suferim. Mult, crunt, inevitabil, probabil.
Mă revolt împotriva a multor lucruri, dar cred că ceea ce mă nemulțumește cel mai mult sunt tot relațiile cu oamenii. Încrederea pe care o oferim, autenticitatea, dorința de mers clar, onest, și costumul acela de arici care-i parcă mereu așezat undeva lângă mine, abia așteptând să fie îmbrăcat. Și-l îmbrac, deh, revoltându-mă și temându-mă. Și tot cred în oameni, cum naiba?
Mi-aș dori să mă duc într-un loc unde să nu-mi mai pot auzi gândurile. Să tacă miile de voci ale rațiunii și să fie pace, și-așa, vremelnic măcar. Îmi rămâne muntele și pornesc mâine dimineață iar spre cărări înalte și reci, dar monștrii pe care-i port cu mine mă însoțesc. Poate îngheață, poate mă părăsesc, poate-i atacă urșii, poate, cine știe, mă întorc fără (o parte dintre) ei.
4 comments
Nu există compromis mai mare decît acela de a vieţui în societate. :-< Ai grijă de tine pe unde umbli, da?! :-* >😀<
Și fiecare zi pe care o trăim tot un compromis este. Crezi că ne străduim degeaba, că e totul oricum prestabilit, pierdut și fără speranță? Poate că în realitate așa e, dar dacă n-ar fi lucruri în care să credem, chiar n-ar mai avea nici un sens.
Păi, doar o să car ore întregi un rucsac greu, o să mă duc pe unde umblă urși, o să dorm (aproape) afară, la minus grade, o să trag de mine să urc tot traseul și de-astea. Grijă zici? 🙂
Mulțumesc!
Că totul e prestabilit, da. Conform legilor fizicii: cauză şi efect. Dar cum posibilităţile sînt practic infinite, nu putem şti niciodată ce urmează – putem doar ghici, bănui, spera. În rest – the butterfly effect. Şi nu mă refer la „fluturaşii” iubirii, ci la efectul astfel numit. 😉
Aşa că cine ştie, poate plimbarea ta printre urşi va declanşa o epidemie de bunătate şi fericire iar lumea va deveni brusc Edenul mult-visat. 8->
Acu’ nu mă întreba ce făcea marmota, că strici tot farmecul. :))
Tare mai rezoneaza in mine gandurile tale de astazi. Eu de ieri am inceput sa ma gandesc ca poate ar trebui sa emigram. As vrea liniste, sa nu-si dea fiecare cu parerea, sa-mi urle si sa incerce sa-si impuna parerea fara sa stie ce urla, fara sa vada si partea opusa nu mai spun de lucrurile de finete, as vrea ca limita fiecaruia sa nu o incalce pe a celorlalti si as vrea ca toata durerea unor oameni si tot efortul sa nu fie folosit de nimeni pentru interese personale. Urcus lin, sa te umpli de liniste incat sa-ti ajunga pentru tot zgomotul:*
Comments are closed.