Marc nu merge la școală încă, nu-i așa? m-a întrebat cineva, de curând. Păi, cam merge, de la toamnă, am răspuns. Cum, are deja șase ani??? Așa e, nici mie nu-mi vine să cred, dar…
Am acasă un Puști înscris, cu suficient de multe eforturi, la închisoare, pardon, la școală! E cea la care am avut emoții că nu-i voi obține un loc, prea multe cereri pe prea puține locuri fiind. Din toamnă, în aripa noilor sosiți, cei mici, de nivel zero. Probabil cu-n grad de securitate scăzut, ce-i drept, dar tot un fel de închisoare. Așa simt și mă tem. De școală vorbesc, desigur.
Mi-e teamă de anii ce urmează și simt că greul abia de-acum începe. Din momentul în care mă transform în mamă de școlar, școlar în sistemul românesc, public, de învățământ. Mi-e teamă, în principal de două lucruri. De capacitatea lui de-a se apăra, de-a rămâne drept când ceva te obligă să te îndoi, de-a răzbi, fără a se pierde pe sine, de-a fi cine e, cu prețul marginalizării. Și de competiția absurdă, dăunătoare, inevitabilă. Cum am să îi explic că el trebuie să se străduiască pentru el însuși și nu pentru că X poate mai bine decât el? Cum am să-l fac să înțeleagă că e important să-și formeze un caracter propriu, nu să adere cu orice preț la un anturaj, doar pentru a fi acceptat?
Deci da, am copil aproape școlar. Nu mă încearcă emoții acum, probabil ele sunt rezervate pentru prima zi cu ghiozdan. Da, da, de-ăla greu și plin… Deocamdată, să ne bucurăm de libertate, zic, că le-o veni rândul la toate. Și le-om face față. Cu bine, sper.
(și, ca să închei în ton pozitiv, vă arăt altceva, candoarea copilăriei. poza am făcut azi, după o plimbare cam friguroasă, și-am înscris-o într-un proiect drăguț, păi dacă eu iubesc Baia Mare, el are chiar mai multe motive și-ăsta e cel mai bun și simplu. mno, ce ziceți? voi ce părere aveți despre orașele în care locuiți?)
5 comments
Tocmai m-a lovit revelaţia că scopul şcolii nu e acela de a deschide orizonturi ci de a le închide, de a nu permite decît strict ceea ce e aprobat „de sus”.
Oraşul în care locuiesc nu e al meu, deşi aici m-am născut şi am crescut. Nu-l mai recunosc de mult şi cred că sentimentul e reciproc. De-aş putea şi de-ar avea vreun sens, aş alege Timişoara, Cluj, Baia-Mare, Satu-Mare drept „acasă”. Dar nu.
S-aveţi o săptămînă caldă şi frumoasă, dragilor! >:D<
Ei, nu trebuia vreo revelație, experiența ne-ajungea… din păcate, cam asta se va întâmpla și, pentru mine, va fi o luptă în care voi încerca să demontez ce alții se vor chinui să monteze… sper ca Puștiul să iasă liber din școală… sper!!!
Acasă, clar, zic iar, e locul în care te simți bine, tu cu tine. Unde simți că ai un loc. Dar, da, există mare șansă să nu simți asta vreodată, din păcate. Ce rămâne de făcut? Ehh, ignorare. Că nu prea e altă soluție.
Caldă, nu prea e, bate vânt rece și nu prea optimist. Dar trece, că trec toate, nu?
„Apa trece, pietrele rămîn”, se zice. Stau şi mă gîndesc dacă aş vrea totuşi să fiu ţinut minte drept un „bolovan” de om. :-”
Nu cred că există scăpare din ghearele societăţii decît dualitatea ascunsă: „zi ca ei şi fă ca tine”. Ceea ce e foarte greu pentru anumite firi de oameni. Ce va fi se va vedea la momentul oportun.
Cu ignorarea sînt prieten bun de mult; cu ignoranţa însă, deloc. 😉
Vai, parca ieri povesteai despre exerientele pustiui in primii ani de gradinita. Cum mai trece timpul, lore…
Ana, parcă ieri plângeam la ușa grădiniței, în prima lui zi, cu el urlând înăuntru, după mine… dar, da, au trecut niște ani deja. Când? Nici n-avem timp să ne dăm seama! Măcar de ne-am folosi timpul bine, să ne construim amintiri bune de încălzit la bătrânețe… dar simt că irosim, mult prea mult…
Ehh, mai bine să zâmbim. Și să mergem mai departe! Pupici, fată frumoasă!
Comments are closed.