Mateloți, ridicați ancora!

O oră petrecută într-un parc plin de copii poate o fi incursiune  într-o lume absolut uimitoare. Cu atât de multe răspunsuri la întrebări…
Un loc de joacă nou, copii mulți, necunoscuți, extrem de energici. O corabie. Și Puștiul.
Puștiul meu cel liniștit, pe care eu îl simt, de cele mai multe ori, mai degrabă interiorizat, decât expansiv, mai degrabă timid decât îndrăzneț. Puștiul meu cu ochelari, cu seninătate și-n privire, și-n suflet. Puștiul meu… cel căpitan.
De pe-o margine, de pe bancă, am asistat la o adevărată desfășurare de forțe, am intrat în povestea lui care, neașteptat, a devenit povestea unui grup întreg de copii. Inițial, două grupuri distincte, unul al celor câteva fete, celălalt al băieților, cam patru. În opoziție, fiecare cu joaca lor, nelăsând loc pentru intruși, ambele grupuri dorind să stăpânească locul – corabie. O vreme, certându-se.
Am o idee, să ne jucăm toți împreună, s-a ridicat vocea Puștiului meu timid peste a tuturor… de-acolo, lucrurile au mers frumos. S-a așezat la cârma vaporului și-a tot delegat sarcini – ridicați ancora, pregătiți plasele pentru pești, să fie gata mâncarea, înlocuiește-mă la cârmă, mă duc să repar motorul, mateloți, pregătiți-vă de atac, vin pirații, cu toată viteza înainte, aveți grijă la peștele ciocan, mateloooți, ne scufundăm, părăsiți corabia, înotați, înotați, rămâneți împreună! O oră, într-o agitație de nedescris, cu râsete, gălăgie și multă implicarea, povestea lor a fost una comună, cu înțelegere și acceptare, cu imaginație debordantă, cu drag de joacă și poveste. Căpitane în sus, căpitane în jos, strigau copiii din toate părțile și-i cereau indicații, el luându-și rolul așa de în serios!

Și eu am admirat cu mândrie, trebuie să recunosc, cu drag nesfârșit, capacitatea lui de-a implica copiii, de-a fi hotărât și sigur pe el, de-a putea coordona, chiar așa, în joacă, un grup. Și-n grup erau și copii de-o vârstă cu el, dar și mai mari…
Mi-e mereu teamă – deh, face parte din meseria de mamă – că îi va fi greu să se impună atunci când va fi nevoie, că e introvertit și nesigur, că firea lui mai degrabă-i va dăuna, decât îi va ajuta. Mereu mi-e teamă că nu voi reuși să-l învăț să fie sigur pe el. Încrezător. Ca să îndrăznească. Ca să creadă. În el. Nu neapărat pentru a fi lider – deși azi mi-a arătat că e capabil pentru exact asta – ci pentru a putea avea un drum bun, nu extrem de greu, croit pe măsura lui, a capacităților lui.
Dar, probabil, este vorba despre mine… nu despre el. Despre temerile mele, nesiguranțele mele, nu ale lui. El pare a fi… doar un băiețel care-și trăiește frumos copilăria. Și eu îmi fac prea multe griji.
A fost frumos azi. Deși, dincolo de povestea căpitanului și-a mateloților lui, azi am mi-am mai zis, ca și altă dată, întristându-mă… ori de câte ori văd un părinte sever și dur, limitând nejustificat un copil adus în parc, comportându-se militărește, îmi zic că trebuie să mă străduiesc și mai mult pentru Puștiul meu. Pentru că ceea ce-i dau eu, e ceea ce dă și el mai departe…