Mediocritate

„… se întâmplă atunci ceea ce li se întâmplă actorilor mediocri: în ziua în care publicul le acordă toată atenţia, devin aproape buni… ” – zice Balzac în Tainele căsniciei.
Acel ” aproape buni ” pune punctul pe i, de fapt. Mie fragmentul ăsta îmi spune că, oricât s-ar strădui un mediocru, poate, în cel mai bun caz, să ajungă ” aproape bun ” deci, fără îndoială, nu ” bun „, împiedicat tocmai de propria-i mediocritate. Şi-atunci, trebuie să funcţioneze principiul – mai bine puţin decât nimic?
Nu, nu arunc cu piatra. Sau o fac, înspre mine. 🙂
Că doar ştiu şi-o recunosc – sunt cel mai mediocru dintre mediocri. Fir-ar!
Oare ce-i mai greu?
Să fii un mediocru neconştient de mediocritatea ta, să-ti fie bine acolo, în mlaştina de necunoaştere în care înoţi şi să n-ai sentimentul că-ţi lipseşte ceva (nu doare ceea ce nu cunoaştem, nu?)… sau să-ţi dai seama de neajunsurile tale, să ai sentimentul că poţi, că eşti capabil de mult, de mult mai mult, să te zbati şi… să nu fii în stare să faci mai mult de un pas afară din mlaştină – un pas înainte adeseori plătit cu alţi doi paşi înapoi.
Prima variantă mi se pare de dorit. Măcar nu-ţi dai seama că trăieşti degeaba. Dintre proşti, mediocri şi buni, e preferabil să fii ori prost, ori bun. Unuia ii e suficientă prostia, celălalt e prea ocupat să-şi trăiască capacităţile iar cei ce-s între… îşi trăiesc viaţa pierzând-o, de fapt. Păi nu? Se amăgesc crezând că-i posibil să ajungă într-un vârf pe care oricum n-au cum să-l atingă – doar sunt mediocri, nu? – şi pierd şi tot parcursul, pentru că nu vad nimic în jur. Asta cei conştienţi de propria mărginire. Ceilalţi, înoată în voie, sau plutesc în derivă, cine ştie, ideea e că sunt (par) mulţumiţi aşa.
Eu mi-s pe-acolo, pe-„aproape”, şi asta-n zilele bune.
Rău e că ştiu. Văd. Înţeleg. Neg. Mă mint. Mă prefac. Uit. Mă împiedic. Mă zbat. Recunosc. Tac. Şi tot aşa.
Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt, clar!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jSPYzeky1Hw&feature=related]