Mie o să-mi fie mereu dor de oameni

… și-n același timp, o să-mi pulseze mereu în vene o nevoie de îndepărtare de ei.
Nu cred că e ceva ciudat. Nici ceva nefiresc. Mi-e mereu dor de oameni – de cei care-au fost și-au plecat, de cei care-ar fi putut să fie, dar nu s-a întâmplat. Oameni. Mă uit adeseori peste umăr, la anii ce-au trecut, care-au adunat în ei puzderie de oameni – unii ce mi-au fost faini, alții ce mi-au fost lecții grele, dar toți, probabil, necesari. Desigur c-aș vrea, de multe, de foarte multe ori, ca lucrurile să fi putut fi altfel. Aș vrea și-acum să pot schimba unele. Să-mi bag mâna în desaga trecutului și să învârt vreo câteva rotițe pe acolo, să funcționeze altfel. E drept că trecutul e trecut, dar nu e ca și cum dau filele vieții și trec mai departe și punct.
Știu că am să mai dau de multe ori cu capul și-am să-mi mai repet de multe ori c-ar fi bine să învăț lecția despre întâlnirile dintre oameni – ne intersectăm, primim sau dăm, și mergem mai departe, pa. Poate că nu am să reușesc să o învăț. Poate că nici nu e necesar. Însă, e drept că mă bucur de fiecare dată când întâlnesc în drumurile mele întortocheate oameni de care mă și împiedic. Într-un sens mișto, desigur, oameni faini care trezesc un freamăt în mine, care lasă ceva în urma lor, în viața mea. Despre oameni faini, tot aș putea scrie, și-am s-o fac.
Altfel, nu devin vreo înțeleaptă, dar poate că, totuși, datul acesta repetat cu capul, inevitabil mă face să resimt într-un mod mai temperat efectele loviturilor și să le fac față mai cu capul rămânând pe umeri (hah!!!). Nici imună nu devin, că prea-s mereu într-un vârtej de emoție, nevoie de apropiere, dorință de viață, freamăt și nu mă dezmint deloc de nevoia aceasta de apropiere, de oameni. Însă, cumva, învăț că am voie să simt într-un milion de feluri. Că am voie să nu-mi placă, să refuz, să mă împotrivesc. Sau să-mi doresc, să dau, să cer. Și să aleg. Uneori, să mă îndepărtez. Și pfuai, cât de bine-i într-un vârf de munte, cu cel mult o mână de oameni aproape, departe de zgomotul obositor al umanității.
Așadar, cred, la miez de noapte, că avem voie să fim așa cum suntem. Că nu-i destul pentru alții, uff, nici ceea ce-s alții nu-i destul, de multe ori, pentru noi. Și soluția e mereu undeva pe la mijloc, toți, dar absolut toți trebuie să facem eforturi ca să fie bine. Ce-o fi însemnând binele ăsta. Deh, ziceam de dor de oameni. Și de lepădare de ei. Îs firești, ambele. Că oameni suntem, nu roboți. Nici sfinți, ăia-s în calendar, nu?