Omul mare de șapte ani

El e un copil bun, instinctiv. Eu învăț să fiu părinte. El își încearcă limitele, descoperă, vrea să știe, să înțeleagă, să aibă acces, să poată. Eu mă străduiesc să-i deschid căi și, de multe ori, reușesc contrariul, ridic ziduri, impun restricții. Avem conflicte multe și vorbesc mult cu el. Dar, dacă el ar pricepe toate câte i le spun acum și-ar învăța din experiențele mele, ce sens ar mai avea anii noștri de drum comun?

Mă privește nedumerit ori de câte ori încerc să-i transmit din această vastă înțelepciune părintească pe care o dețin (nici pe departe!!!) și chiar mă ia peste picior de multe ori – deh, vorbești degeaba, mami. Ceea ce-i spun copiii, colegii lui de năzbâtii, pare este mai credibil. Deh, sunt mamă și care copil pe lumea aceasta nu trece, cândva, cumva, prin faza – ehh, mama nu știe, mama nu înțelege, mama nu vrea ceea ce e bine pentru mine?!

Sunt lecții pe care le va învăța doar prin experiențele lui, prin încercările și reușitele sau eșecurile lui. Știu asta. Dar tot mi-aș dori să poată să înțeleagă unele dintre lucrurile pe care i le spun, să-i fie mai ușor în propriul lui drum. Vorbesc cu el ca și cu un om mare și explic și-i povestesc, îi dau exemple, el mă ascultă aparent atent și preocupat și-apoi, pe neașteptate, mă întreabă ceva ce n-are nici o legătură cu subiectul discuției. Argumentele mele sunt complicate pentru el, ceea ce-i spun n-are nici un sens, nici o logică și mă ascultă fără să mă audă.

Renunță foarte greu la părerile proprii și nu-i place deloc să i se impună lucruri. Deh, nouă, oamenilor mari, ne place? Observ, de fiecare dată, că lucrurile care-i sunt impuse fără a-i fi explicate pe înțelesul lui, le respinge sau le execută fără nici o tragere de inimă. Se împotrivește cât de mult poate, spre exasperarea mea și-a lui, totodată. Îmi reproșez fiecare ocazie în care n-am destulă răbdare și înțelegere pentru felul lui de-a vedea lucrurile și mă felicit de fiecare dată, în sinea mea, când reușesc să comunic cu el așa cum simt că e cel mai bine, de la egal la egal, arătându-i de ce e bine și de ce e rău un anumit lucru. Dar e o muncă continuă, un joc în care ne ies în cale, noi și noi obstacole, neașteptate, de-a valma, de nici n-apucăm să ne tragem sufletul sau să găsim la rece soluțiile potrivite.

N-are răbdare, n-are chef să se concentreze, nu-i atent, se grăbește, capul îi stă doar la joacă și iar joacă, dar poate. Îl văd că poate, că e isteț, că înțelege lucrurile, doar că n-are și chef să se implice în activități de-alea grele, școlărești. Face ce are de făcut doar ca să termine, să poată fugi la joacă. Nu-și dorește să citească ceea ce i se dă, dar altfel citește tot ce apucă, pe stradă, în magazine, pe panouri. I se par banale exercițiile, le face în goană pe toate, fără răbdare să citească clar enunțurile. Mai mult ghicește decât e atent.

Îi e teamă. Mult, de toate. De întuneric, de singurătate, de catastrofe, de necunoscut, de toate. Zi de zi parcurgem drumul acesta al sentimentului de siguranță de care are nevoie, zi de zi îi spun și îi repet că sunt acolo pentru el, pentru orice ar avea nevoie, zi de zi luptăm cu balauri și cu monștrii ai sentimentului acesta de teamă care bântuie prin sufletul de copil de șapte ani care descoperă lumea cu toate ale ei, bune și rele.

Are o capacitate foarte mare de-a înțelege lucrurile, de-a le face față, uneori surprinzător și pentru mintea mea de om mare. Vede lucrurile clar, simplu, fără problematizări. Îi explic timp îndelungat despre motivele pentru care nu sunt de acord să aibă bani la el când e la școală, mă ascultă aparent atent… și-apoi mă întreabă – dar măcar o zi pe săptămână putem încerca? Pentru el lucrurile sunt mult mai simple, soluțiile la fel, la îndemână. E copil, dar e în așa multe feluri un fel de om mare. Bun și empatic și cu o capacitate de-a se bucura pe care eu n-o mai am.

E un copil bun și eu mă străduiesc să fiu un părinte pe măsură. Dar zău că-i a naibii de greu.

(foto – Diana Cherecheș)