Minte de visător…

Vroiam să scriu un alt post azi. Unul ce s-a născut odată cu dimineaţa care m-a dat total peste cap, care m-a făcut să-mi încep ziua cu ochii înroşiţi de lacrimi. Dar, deocamdată, s-a aşezat frumos în desaga cu ciorne şi va aştepta momentul potrivit. Poate că e postul care are nevoie de mintea mea limpede. Aşa cum acum nu e.
Mi se spune că problematizez şi gândesc prea mult, că, în tot ce fac, pun prea mult preţ pe mărunţişuri, pe lucruri care nu trebuiesc despicate în mii de fire. Sunt o cerebrală, e clar. Mintea mea lucrează febril întotdeauna. Fără pauză, ţese mereu noi şi noi planuri, planuri pe care nu le şi pun în aplicare întotdeauna. Dar, că nu se odihneşte, e sigur.
Sunt, în acelaşi timp, şi, cel puţin, în aceeaşi măsură, o visătoare. Nici măcar nu trebuie să închid ochii ca să fac asta. Prin minte îmi trec atât de multe lucruri, îmi imaginez atât de multe scenarii că, uneori, am impresia că-s ruptă total de realitate, că visul e realitatea mea. Merg pe stradă fără să îmi dau seama cum am ajuns de la o locaţie la alta, trec cu maşina prin localităţi şi mă trezesc că am ajuns la destinaţie fără să văd casele, străzile, locuitorii… uit de mine, cu o mână pe volan şi cu alta pe schimbătorul de viteze. Uneori mi-e chiar teamă de mine, de faptul că conduc mecanic şi de inconştienţa cu care tratez, uneori, condusul, care, ştiu, e un lucru foarte serios.
La ce visez? În general, la viitor… la ce-ar putea să fie, la ce-aş putea să fac, la ce-ar putea însemna apropierea oamenilor. Bine, de multe ori mi se întâmplă să mă scufund în trecut, să mă întreb “cum era dacă…” sau “de ce n-am făcut altfel…”. Sunt conştientă că, de multe ori, mă hrănesc cu amintiri şi ştiu că ar trebui să fiu mai deschisă către viitor dar…  parcă nimic din ceea ce-ar putea urma n-are cum să egaleze ceea ce a fost.
Foarte rar, reuşesc să trăiesc în prezent, să savurez clipa, fără să mă gândesc la trecut sau la viitor, fără să fac planuri, fără să-mi împart ziua de mâine în activităţi clare, menite să mă ţină ocupată, în priză. În acele momente am o satisfacţie uriaşă, deşi e doar de moment. Simt că am un rost pe lume, că viaţa mea are valoare, că merită trăită şi că, ceea ce-mi oferă, e mult, foarte mult, că sunt clipe nepreţuite. Şi cât aş vrea să gândesc mai des aşa. Dar, cum, cum să fac? Cum să las în urmă trecutul, să trăiesc doar prezentul, făra să mă gândesc la viitor? Mda, sunt prăpăstioasă, şi idealistă, şi…