Momentul să spunem adio…

… grădiniței!

Au trecut trei ani. Când? De-abia am avut timp să clipesc o dată și trei ani de grădiniță au zburat pe lângă noi. Îl dusesem de mână spre poarta grădiniței, îi scrisesem Lumii o scrisoare, s-o rog să aibă grijă de el, aveam emoții și temeri câtă frunză, câtă iarbă și-acum am ajuns să spunem adio grădiniței.

Mi-aduc aminte perfect de prima zi de grădiniță. De Puștiul de trei ani de-abia împliniți, entuziasmat și bucuros să meargă la grădiniță fix până am ajuns la ușa acesteia. De lacrimile și strigătele lui, de jalea din sufletul meu, de teama și strângerea de inimă. De mâna lui desprinsă atât de greu din mâna mea. Apoi, de lunile chinuite în care fiecare dimineață însemna lacrimi. El în sala de grupă, eu pe lângă zidurile grădiniței. Unul care se simțea abandonat, altul căruia un sentiment de nedreptate-i gâtuia respirația.

(început, în septembrie 2011 și final de grădiniță, iunie 2014)

Au fost ani ușori, ce-i drept. Doar că au trecut prea repede, cumplit de repede. Și-acum, că ne luăm la revedere de la grădiniță, mi se strânge sufletul. Simt să râd de veselia lui, de emoția și sentimentul lui că-i mare de-acum, dar simt mai mult să plâng. E așa o tristețe nedefinită pentru un ceva candid și simplu și pur care se încheie. El râde că aleargă spre viața de om mare, eu plâng pentru același lucru. Lui i-ar trebui niște papucei setați pe-o viteză amețitoare, mie mi-ar trebui un încetinitor, să țin timpul în loc, măcar încă o vreme să fie tot preșcolar.
Ne pregătim de școală. Deși clasa zero n-o să fie mai mult de-o grădiniță în cadrul școlii, tot simt că de-acum începe greul. Că lăsăm în urmă joaca – care-a fost de bază în anii ăștia, printre fișe și teme și lumi de descoperit și poezii de învățat – și ne apucăm de lucruri serioase. Pornim pe un drum pe care va trebui să-l bătătorim bine, să-i fie bază în viață.
Nu încape îndoială/Sunt pregătit să merg la școală… zicea începutul unei poezii de-a lui de la serbare de final de grădiniță care-a fost zilele astea, cu emoții în vocea piticilor și lacrimi în ochii mamelor.
Știu că e pregătit. Eu nu prea-s.

 (tortul de final de grădiniță. mulțumesc, Diana (mea dragă), pentru fotografii!)