Doamnă, aveți un copil inteligent!

Ei, aș, nu-i ca și cum mă așteptam sau era posibil să-mi spună – Doamnă, aveți un copil prost! Nu? :))
Altfel, da, e reconfortant și umflător de inimă-n piept să ți se confirme așa ceva. De către psihologul grădiniței, după trei ani de sistem, și tot atâția de evaluări. Trei ani pe care eu i-am considerat de joacă, educatoarele de îndrumare și psihologul a tras niște concluzii.

(fața lui de absolvent de grădiniță extra – super – mega serios)

Că Puștiul meu e un copil isteț o dovedește nu doar alura lui de purtător de ochelari și freză cu breton care-i maschează, cu sens, fruntea înaltă. Ci și testele la care-a fost supus și evoluția lui de-a lungul acestor ani.
M-a surprins el de multe ori în anii ăștia, cu observații simple și perfect logice, cu o atenție sporită la detalii, sau o capacitate uimitoare de-a memora ceva… chiar zilele trecute, când, în timp ce se spăla pe dinți și se îmbrăca pentru grădiniță, a învățat cea de-a doua poezie pentru serbare, de vreo 12 versuri. Mă uitam la el uimită și surprinsă și cumva neîncrezătoare… pentru că prea au fost minutele scurte și poezia lungă…
În tot timpul ăsta de grădiniță eu n-am stabilit ținte înalte la care el să ajungă și n-am așteptat să fie primul în grupă, la orice. Dimpotrivă, am lăsat lucrurile un pic cam prea în derivă, că, deh, din punctul meu de vedere, grădinița a fost despre joacă. Cu toate astea, el și-a creionat un drum și-a mers frumos pe el. Meritele-s toate ale lui și ale educatoarelor care l-au îndrumat.
Doamnă, aproape întotdeauna părinții își supraevaluează copii, dvs l-ați subevaluat pe Marc, mi-a zis psihologul, în urma testelor pe care eu a trebuit să le fac. Ups. Sunteți foarte exigentă cu el, ceea ce e bine, dar aveți grijă să păstrați un echilibru. 
Mda, m-a cam pus pe gânduri. N-am făcut nimic să-i impun lucruri în anii de grădiniță și, totuși, rezultatele-s astea, că-s exigentă. Știu clar că am așteptări mari de la el, cum de-alftel mi se spune de către toți cei din jur, care simt asta, că cer multe și aștept ca lucrurile să se facă bine. Ca o explicație, legată de Puștiul ăsta fantastic al meu – recunosc mereu că e un copil mult, mult mai bun, mai reușit decât sunt eu ca și mamă – poate fi faptul că, dorindu-mi mult ca el să aibă capacitate intelectuală, dar temându-mă, în același timp, să nu-l forțez să fie ceea ce nu e, am așteptări, dar lupt cu ele. O contradicție, care dovedește, cum o spune și psihologul, că problemele-s la mine, nu la el. Deh, de parcă nu știam cu exactitate acest lucru.
Desigur, mi se umple sufletul de-o mândrie egoistă și nesănătoasă la gândul că am un Puști inteligent. Peste medie, cum mi s-a spus, acolo, foarte aproape de procentul celor speciali. Dar nu îmi doresc musai ca el să fie un geniu. Da, dacă e să fie, aș vrea să exceleze în ceva, l-aș sprijini și susține cu toate forțele. Însă nu vreau să-i impun nimic, vreau doar să-i fie bine. De-aici o bătălie ce se va dovedi a fi de lungă durată. Între dorința de-a-l motiva, de-a-l direcționa spre ceva, și aceea de-a nu cere de la el, în ideea de a-l lăsa să fie el… Și știu bine că va depinde mult de mine ca el să-și formeze o disciplină, să prindă drag de carte și să pornească cu forțe puternice într-o direcție. Că, așa cum îmi zicea profesorul de matematică în liceu, totul e despre muncă, talentul nu-i de-ajuns. Nici inteligența.
Între a fi inteligent și a fi fericit aș alege, desigur, să fie un inteligent fericit (mna, bine, doar fericit). Dar, cine știe ce-o să ne aducă viața asta haotică și deloc previzibilă? Hai, să fim sănătoși. Să ne bucurăm de vacanța mare dinaintea marii bătălii a vieții. Școala.