Nimic nu mă împiedică să visez…

E o sâmbătă minunată de sfârșit de martie. E așa plăcut soarele de primăvară, e călduț, învăluind totul într-o îmbrățișare tandră, deloc sufocantă. Închid ochii și-mi întind leneș brațele în iarba ce s-a încăpățânat să rămână vie și sub presiunea înghețată a zăpezii și zâmbesc. Zâmbesc senin a primăvară. Sunt singură azi dar singurătatea asta nu mă doare, e confortabilă, liniștitoare, e calea care mă duce acolo unde vreau, spre mine. Micuța jucărie turcoaz, minune a tehnologiei zilei – netbook-ul ce-mi ține de urât, a cărui baterie rezistă mai mult decât entuziasmul meu – strălucește în lumina clară a soarelui și-mi zic că sunt o norocoasă să-mi pot plimba degetele pe o tastatură în mijlocul naturii. Și să pot călători, cu ajutorul internetului, tocmai acolo unde mă poartă chemările sufletului, în timp ce vântul mi se joacă-n plete. Azi, natura miroase a viață, proaspătă, îmbietoare și, parcă, tot ce-ți rămâne de făcut e să-ți deschizi larg brațele și să-i accepți îmbrățișarea. Și nu poți face altfel și, oricum, de ce-ai face-o?
Când deschid ochii nu se zărește nici un petic de cer iar aerul condiționat e singurul care adie pe aici, prin birou, în ziua mea de sâmbătă, de muncă. Dar, nu-i așa, nimic nu mă împiedică să visez?!
Sunt o visătoare sau, cel puțin, așa credeam despre mine. Știu că mi-a plăcut mereu să mă călătoresc, măcar cu gândul, și să naufragiez, deseori, prin locuri pline de… o altfel de viață. O viață așa cum ar trebui să fie. Dar, constat cu destulă dezamăgire, că s-au pierdut și aburii ăstia, ai uitării de sine, ai pierderii în lumi de visare.
Cât timp îndrăznim să visăm, putem spune că suntem învingători… Dar ce ne împiedică să mai visăm? Realitatea prea rece a vieții de zi cu zi? Sau, poate, o incapacitate proprie de-a mai crede în visuri?