Nu ajunge să vrei…

Ce înseamnă să fii un om bun?
Ne liniştim conştiinţa spunându-ne că e suficient să nu facem fapte rele, că asta e de ajuns pentru a ne considera buni… şi-aşa ne considerăm, aşa ne simţim, aşa le impunem altora să creadă…
Cedez locul meu – la rând, într-un autobus, etc – când simt că o altă persoană are mai multă nevoie, ajut un bătrân să treacă strada, nu sunt un om zgârcit fără a fi, însă, unul darnic, solidarizez cu oamenii care au necazuri şi-mi ofer ajutorul când pot… astea sunt lucruri care spun despre mine că sunt un om bun? Nu. Astea sunt lucruri care mă caracterizează ca fiind un om normal. Nimic mai mult.
Să fii bun, cred eu, e mult mai mult. Să fii bun înseamnă să trăieşti pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Să-ţi petreci timpul făcând bine în jurul tău. Să renunţi la confortul tău pentru a oferi sprijin celorlalţi. Să schimbi ceva.
Te naşti bun? Ai în sânge virusul bunătăţii, al dăruirii? Sau poţi să-l „contractezi” între timp?
Ajunge să vrei, ca să poţi?
Mi-aş dori să pot oferi o masă caldă şi-un adăpost fiecărui copil ce trăieşte pe stradă. Dar, pentru că n-am posibilitatea să fac lucrul ăsta, mă amăgesc zicându-mi că-i de-ajuns intenţia.
Mi-aş dori să fac parte dintr-un proiect care să aducă bucurie şi nou şi împlinire oamenilor. Dar ajunge că vreau cât timp asta nu schimbă cu nimic lucrurile?
Sunt atât de multe probleme în lume, e atât de multă tristeţe şi atât de multă suferinţă… oamenii trăiesc în universuri atât de înguste, sunt atât de limitaţi în propriile vieţi. Acolo, în cercul ăla strâmt în care doar nevoile personale contează, nu-i loc şi pentru cele ce vin din exterior.
Ştiu, şi eu sunt cam tot aşa. Dar pe mine limitele astea mă frustrează, zidurile lumii mele mă strâng, mă sufocă. Şi mă zbat mereu să scap de ele. Şi mă uit mereu în jurul meu, şi-mi doresc mereu să pot face. Ceva. Multe. Uneori reuşesc, alteori mi se pare că orice gest de-al meu e inutil. Că, o rotiţă infimă într-un mecanism uriaş nu face nici o diferenţă. Alteori îmi zic că orice mână întinsă cuiva e o realizare, e un pas înainte. Şi totuşi, mereu simt că nu e destul. Că nu fac destul, că nu mă implic destul şi, mai ales, că nu vreau destul. Dar vreau. Numai că, nu întotdeauna şi pot. Nu întotdeauna depinde numai de mine. Nu întotdeauna e de-ajuns să vreau…
Cică se zice că binele pe care-l faci se întoarce la tine. Ok, poate o fi aşa, n-aş putea zice c-am probat treaba asta. Însă, asta să fie ceea ce ne motivează pentru a face un bine cuiva?
Şi… încă un aspect. Ne străduim să facem bine. Însă, binele din ochii noştri poate să însemne mai puţin bine privit prin alţi ochi…