Prezentul e tot ce avem. Dar nu ne dăm seama. Sau, ne dăm seama, dar nu pricepem. Nu într-atât încât să nu ne împiedicăm de trecut, cât să nu ne proiectăm reușitele/bucuriile/fericirea în viitor. Citeam o chestie faină în Citadela lui Antoine de Saint Exupery, carte pe care acum o descopăr citind-o haotic și primind-o tot așa, fără ordine și legătură între lucruri, azi un fragment din mijlocul cărții, mâine unul de pe la început și tot așa. Zice pe acolo… Nu te plânge de temelia ta, care este aceasta și nu alta, căci virtutea acestei temelii este, în primul rând, de a exista. (…) Dacă regreți rana primită, poți la fel de bine regreta că exiști sau că nu te-ai născut într-o altă epocă. Căci ziua de azi se naște din întreg trecutul tău. Ia trecutul așa cum este și nu muta munții. Ei sunt așa cum sunt.
Mi se pare fantastic acest fragment. Desigur, nu se inventează nici o roată nouă prin el, nu e spus un adevăr neștiut de nimeni, doar că… tare mi se potrivește. Mă pierd prea mult încercând să explic lucrurile. Să mi le explic. Să înțeleg, să accept, să depășesc. Să mut munții. Să dau trecutului un sens care să împace prezentul și să însenineze viitorul. Doar că nu e ca-n calculele matematice, orice problemă are o soluție și asta e, qed.
Dar toată viața este naștere. Și te obișnuiești cu tine așa cum ești. Mai scrie în carte, pe undeva. Și tare-mi pare adevărat. E un drum care se încheie doar o dată cu viața.
0
Articol anterior
11 comments
Nu muta munţii – mută-te tu la munţi, măcar în vizită! 😉 Că doar azi e sărbătoare, Ziua Copilului, aşa că ar merge o plimbare. 🙂
Şi fiindcă azi, La Mulţi Ani Puştiului! 🙂
Mda, dar nu prea-mi ajung vizitele, deh, veșnic nemulțumită, cică sunt.
Ziua copilului… noroc că e un copil pe lângă mine care-mi zice ieri, de dimineață, deja – mami, nu mi-ai zis la mulți ani de ziua copilului. Și replica – păi nici tu nu mi-ai zis… a râs, credea că glumesc. Și-apoi a așteptat un cadou, desigur.
Există întotdeauna un compromis între ceea ce-ţi doreşti şi ceea ce primeşti (sau realizezi). 🙂
Copilul te priveşte ca pe o zeiţă, nu-i poţi dărîma castelul de nisip spunîndu-i că şi tu eşti, de fapt, tot un copil, doar că un pic mai întinsă pe drumul vieţii… 😉
Uite, am eu un cadou pentru amîndoi: >:D<
L-am dus la primul lui concurs cu bicicleta ieri și, deși a fost mai mult o joacă, tare fericit a fost. Și i-am spus, oricum… că uneori, doar uneori, mai sunt și eu copil și că e tare bine așa. S-a bucurat, m-a pupat, mi-a spus la mulți ani. Nu-s o zeiță. Doar o mamă…
Binecuvîntat fie vălul de pe ochii copilăriei…! 😉
Iar tu fii aşa cum eşti, fără să-ncerci a fi altcineva, altcumva, de dragul ochilor ce-acum sînt şi-acum s-au dus. 😉
Nu muta munții! Când poți urcă-i, când nu ocolește-i, important este să ajungi unde ți-ai propus. 😉
Mi-a rămas în minte ceva ce a zis Dan Puric la o conferință zilele trecute – unii oamenii, cei mai mulți, se descurcă. ceilalți, mai puțin, răzbat. Cumva, mi-a părut real… cu ocolitul parcă nu merge, că rămâne ceva acolo, neîmpăcat…
Uneori munții sunt doar în imaginația noastră. Ceea ce spuneam eu are legătură cu chibzuința și cu răbdarea. Nici mie nu-mi iese mereu, dar mă străduiesc.
Asta-mi aminteste de prima carte citita (din cadrul lecturilor impuse de Doamna!) de fiul meu, Micul Print. Cum am trait fiecare din noi povestea, si-am inteles-o fiecare in felul sau. Si cum ar trebui sa o mai recitim peste vreo 10 ani si sigur alte mesaje vom descoperi fiecare din noi.
Așa e, suntem diferiți și înțelegem lucrurile în mod diferit, e firesc așa, asta dă paleta asta diversificată de păreri, concepții, dorințe… ce-am fi dacă am simți la fel?
Un fragment cu totul adevarat.
Comments are closed.