Nu știu să mă întorc…

Cuvintele astea-mi băteau la ușa minții în seara asta în timp ce pedalam de zor.
Mi-am zis să o scot pe Madame la o plimbare târzie dacă tot am parte de o seară de-aia grea, singuratică, de vineri. Hotărâsem să pedalez până într-un anumit loc. Ajunsă acolo, îmi zic că e în regulă dacă merg un pic mai mult și, după ce pedalez timp de vreo jumătate dintr-o melodie de-a lui Yiruma (muzică ce-mi răsfață, prin căști, simțurile, în timp ce trupu-mi obosește) descopăr, tocmai la ieșirea din oraș, o pistă de biciclete. E clar, îmi zic, n-am cum să mă întorc, voi pedala până la capătul ei. Cum altfel? E seară, e liniște, nu e nici picior de om, nu circulă prea multe mașini, drumul e luminat, cerul se umple de stele, clapele de la pian par să-mi fie apăsate direct în suflet, clar, merg înainte.
Madame ține drumul drept, într-o parte am un câmp proaspăt hrănit cu îngrășământ, în cealaltă, clădirile orașului se răresc, acesta, privit de la depărtare, devine un tablou cu mii de puncte mici și colorate. E frumos și îmi zic că aș putea pedala așa la nesfârșit. E liniștitor și îmi aduce și o oboseală fizică de care am mare nevoie. Dar pista de biciclete se termină brusc. La fel și iluminatul stradal. Înainte mi se așterne doar șoseaua întunecată, neprietenoasă și, totuși, ceva mă îndeamnă să merg mai departe. Și pedalez prin întuneric, pe marginea drumului, ignorând sentimentul de teamă, ignorând toate vocile care-mi spun – întoarce-te. Și îmi dau seama, atunci, acolo, pe marginea drumului, în întuneric, că asta e una dintre problemele mele. Nu știu să mă întorc. Nu știu să mă opresc și să mă întorc. Să spun, gata, până aici, ajunge, eu nu vreau să merg mai departe. Eu vreau să renunț.
Nu-mi vine în minte decât o explicație. E lipsă de tărie de caracter. Un om puternic are curaj să spună NU. Să spună GATA. Să renunțe. Mie mi-e tare greu să o fac. Privesc în urmă și îmi dau seama că m-am confruntat de extrem de multe ori cu problema asta. În relațiile cu oamenii, în cazul propriilor alegeri, mereu. Am pornit pe un drum și, nu știu de ce, poate de jenă, poate pentru că nu vroiam să se ajungă la concluzia că nu sunt capabilă, dar, chiar dacă drumul ăla nu era ce-mi doream, nu renunțam. Și am mers pe drumuri greșite pentru că n-am simțit că sunt în stare să mă întorc. Să accept că trebuie să mă opresc, să merg înapoi, să renunț. Am urmat vise care nu erau ale mele pentru că n-am reușit să cred suficient în cele personale. Am acceptat gesturi nepotrivite pentru că n-am găsit calea prin care să zic nu. Am trăit chiar relații din care n-am ieșit pentru că n-am avut curaj să mă opresc, să plec în altă direcție. Am acceptat – și o fac încă – lucruri pe care nu le doresc pentru că mi-e teamă, probabil. Aceeași veșnică teamă. Teama că acțiunile mele, opririle, întoarcerile, refuzurile sau neacceptările m-ar îndepărta de oameni, izolându-mă în singurătate. Ciudat, o singurătate pe care, oricum, o trăiesc și-n mijlocul oamenilor.
(ceea ce m-a obligat să renunț în seara aceasta și să mă întorc au fost niște câini ce-au lătrat, din beznă, către mine. frica, de fapt. frica e, contradictoriu, și cea care ne dă avânt uneori, și ne și pune stavilă! )