Drumul de patru ore cu trenul, de la Cluj la Baia Mare, pentru mine a fost un adevărat supliciu în care am simțit că mi se înfierează fiecare nerv, în directă concordanță cu căldura sufocantă din compartiment. Patru ore am numărat în gând de-o mie de ori până la zece și mi-am zis că trebuie să găsesc o cale să văd partea bună, să-i impun minții să-și calmeze agitația și nemulțumirea, să pot să privesc dincolo de disconfortul pe care vagonul de clasa a doua uzat, murdar și foarte neprietenos mi-l transmitea, să simt orele acelea mai puțin obositoare și epuizante.
În schimb, pentru Puștiul meu, cele patru ore au însemnat timp de joacă multă, de chiote și agitație, de bucurie și neastâmpăr. Se pot face atât de multe lucruri în patru ore, când nu te-mpiedici de nemulțumiri de om mare și nu-ți dorești să fii în cu totul alt loc. Când ești copil și călătoria cu-n tren e o aventură continuă. Păi da, mai ales că Puștiul e fascinat de trenuri și ieri, cum nu putea altădată, l-am lăsat să se înalțe pe banchetă ca să vadă afară pe geamul deschis, în bătaia vântului. Se vede bucuria aia autentică pe care numai un copil o poate simți, nu-i așa?
Serviți și voi o porție!
3 comments
Scrisesem prea frumos… un click, un glitch şi totul s-a pierdut. Acum nu mai pot decît să-ţi mulţumesc pentru călătoria înapoi în timp prin ochii Puştiului. Şi-ai tăi. Mulţumesc! @};- :-* >:D<
Ei, nu contează. Dincolo de cuvinte, ce rămâne e capacitatea lui de a se bucura. Care se va pierde. Dar, măcar atât cât e, o voi pune în cuvinte, și-n imagini, ca să nu uit că el știe, că el poate. Chiar dacă-i punem bețe-n roate noi, adulții din jur…
Să-l vezi cum chiuia… 🙂
Cred că puritatea bucuriei copilăriei rezidă în capacitatea a de focaliza atenţia pe un unic element de interes şi de a-l izola faţă de orice alte cunoştinţe din bagajul propriu aflat încă în stadiu incipient. Noi, adulţii, instantaneu facem comparaţii, evaluări, filtrăm prin prisma experienţei trecute, analizăm, clasificăm… Copiii doar simt, iar în subconştient acumulează, totul pînă la acel prag de unde amintirile încep să răbufnească, contaminînd puritatea clipei.
Totuşi nu e obligatoriu să piardă capacitatea de a se bucura, mai ales dacă cineva :-” îl va ajuta să şi-o păstreze. 😉 Motive de bucurie să fie, că-n rest pînă şi eu m-aş apuca să chiui… :))
Comments are closed.