Ne împăcăm mereu cu această sintagmă. Ne e și cruce, și salvare.
O să fie cumva, ne zicem, chiar și atunci când nu vedem cum ar mai putea fi. Cum ar mai putea fi bine, desigur. Că altfel, nici nu ne-ar mai păsa ce urmează, dacă nu ne-am dori, dacă nu ne-am zbate să fie într-un anume fel, dacă n-am simți, spera, crede. Se spune că de-abia atunci ești un om liber – sau fericit – când nu îți mai dorești. Cred că e o tâmpenie. Când nu-ți mai dorești, nu mai trăiești.
O să fie cumva. Chiar și atunci când nu mai vrem să fie, tot vrem. Ne mințim și ne amăgim și ne spunem că nu ne lipsește, că n-avem nevoie, că putem, că merită, că există un sens în toate. În subconștient, mereu sperăm că o să fie… cumva. Bine. Acel bine extrem de diferit pentru fiecare dintre noi, dar acel bine care ne dă sentimentul că trăim, nu doar existăm și consumăm zile, ani.
O să fie cumva, desigur că o să fie. Ne tot spunem și ne convingem că totul e alegerea noastră, și chiar și atunci când decidem să nu alegem, tot o alegere e. Dar o fi chiar așa? Tare-mi pare că-s unele lucruri de care ne împiedicăm nu pentru că vrem, ci pentru că nu se poate altfel. Sunt unele lucruri în fața cărora suntem neputincioși, nu alegem noi, suntem ca niște păpuși așezate în roluri, de multe ori total nepotrivite.
Îmi tot imaginez cum se distrează Dumnezeu pe seama noastră. Cum mai trage el de sforile noastre păpușărești încoace și încolo, mânându-ne în direcții în care noi nu ne-am duce, de-ar fi chiar după noi. Cum mai pune el niște sare în exces aici, niște piper prea mult dincolo, de ce să fie lucrurile line și simple când pot să fie complicate, că doar suntem, nu-i așa, capabili să jucăm roluri iar și iar, până ne vine acru, și-apoi să o luăm de la început?!
O să fie cumva.
0
Articol anterior
2 comments
Ne nastem cu o inclinatie extrem de puternica inspre..placere. Apoi crestem si placerii ii ia locul fericirea sau bucuria.Eu prefer termenul de bucurie. (unii nu crestem bineinteles..ci ramanem prinsi in placeri, ca niste animale, fiind inrobite de acestea..placeri fizice sau intelectuale). Totusi, omul are aceasta inclinatie inspre placere, bucurie, seninatate si o aversiune fata de durere, suferinta, intristare. Deci, in calatoria lui, omul are o directie concreta: fericirea. Alege drumurile care crede el ca ii vor aduce bucurie si fericire si le evita pe cele care par sa duca inspre dureri. E logic si natural sa fie asa. Problema e ca de cele mai multe ori drumurile astea-s cam ..la fel. Orice drum aduce si dureri si bucurii. Si asta nu ne place. Orice drum are crucile lui si sperantele lui. Problema e cand nici unul din drumurile acestea NU ne aduce aceea fericire dupa care tanjeste sufletul nostru, acea fericire non-hollywodiana, acea fericire purificata si necontextuala, acea umplere a sufletului nostru infinit de mare cu acel ceva infinit de mare…problema e cand parcurgem suficiente drumuri care sa ne duca la acelasi loc: drum inchis, caderea de pe harta, prapastie, sfarsit, go back and choose another way. Care culmea tot inspre o infundatura duce si noi tot cu sufletul sterp ramanem in ciuda calatoriei aventuroase, cu bune si rele, pe care am avut-o. Eu admir omul..pentru speranta ce o are (o alta caracteristica cu care ne nastem…nu o invatam, nu ne-o accentuam, ea vine pur si simplu..). Admir omul ca e capabil sa se intoarca dintr-un capat de drum care n-a adus nimic in esenta sufletului (nu l-a umplut, nu l-a golit..ci doar a fost un drum cu de toate), va incerca alt drum..sperand. Ca acesta este acel drum..sau unul mai bun decat cele 1999 de drumuri ce le vede.
Sunt multe aspecte ce le-ai atins in postarea ta..nu stiu ce am reusit sa ating eu. Dar, nu cred ca Dumnezeu e un papusar meschin, nu pot crede in Creatorul care a facut soarele, muntii, padurile, cerul, toata creatia asta fabuloasa, nu pot crede ca Cel care a facut o Loredana atat de frumoasa si puternica, plina de doruri si sperante eterne, sa fie un marsav care..rade si se distreaza. Eu cred ca-i un Dumnezeu care a facut totul..pentru ca aceasta drama nefericita sa se termine. Cum zice Isus pe cruce…”S-a ispravit”.
Iarta-mi lunga postare.. m-am gandit des la tine saptamana asta. 🙂
Hugs bugs!
.
Cumva o fi, că de n-o fi aşa,
Altminteri – într-un fel – se va-ntîmpla,
Iar dacă nici aşa n-o fi, gîndesc,
Atunci va fi altfel. C-aşa-i firesc! 🙂
La mulţi ani cu drag, de-un opt întîrziat! :-* >:D<