Viața cu un Puști de cinci ani e mereu o provocare pentru mine. Uneori am senzația că-mi lipsește un dicționar explicativ, să fie mereu lângă mine, să pot să am răspunsuri pe înțelesul lui și totuși, clare, lămuritoare, la toate întrebările pe care mi le pune. Apoi, mă gândesc că e firesc să nu-i pot răspunde la tot ce vrea să știe, e firesc ca nici eu să nu știu multe dintre răspunsurile de care are nevoie.
Simt că, să crești un copil înseamnă, de fapt, să creșteți împreună. Cresc și eu alături de el, pentru că e mereu nevoie să fiu atentă și implicată, să cercetez, să înțeleg, ca să-i pot explica și lui. Nu știu întotdeauna să vin în întâmpinarea nevoii lui de cunoaștere, nu știu mereu să-i ofer un teren facil curiozității lui. Dar mă străduiesc.
Uneori, întrebările lui mi se par grele. De fapt, răspunsurile-mi vin greu. Cinci ani e vârsta exploziei de întrebări. Bine, de fapt, a început de mult, dar măcar erau lucruri mai ușoare. De-o vreme îi explic – cu exemple, fotografii, despre viață, naștere, copii. Curiozități absolut firești cărora simt că pot să le fac față, deși uneori mă simt încurcată. Am ales calea sincerității, îi explic lucrurile cât pot de simplu, dar sincer, și îi detaliez cât de mult are nevoie ca să înțeleagă, păstrând totuși o linie simplificată. Și e ok.
Dar… și-aici iar mă simt cumva prinsă într-o capcană… cum îi explici unui copil de cinci ani ce se întâmplă când moare un om?
Ieri ne-a început discuția, pe drumul către casă, așa:
– Mami, după ce moare un om, la spital, doctorii îl fac din nou, așa e?
Eu, contrariată c-a venit subiectul ăsta așa, din senin – Cum adică îl fac din nou?
– Păi, doctorii repară oameni, nu? Îi fac iar inima să bată și omul să trăiască!
Mda, cam așa. L-am întrebat dacă știe ce sunt cimitirele. Nu prea. Și i-am explicat. Că oamenii se nasc, sunt bebeluși, apoi copii, tineri, adulți, părinți, bunici… că îmbătrânesc și apoi mor. Că de-aia există sicrie, și cimitire, și schelete – de-aștea știa, trăiască minunatele desene animate!!! Am încercat să-i explic că trupul nu mai simte nimic după ce moare, că acolo se termină tot, că așa e firesc să fie. Și-a început să plângă. Mami, mi-e frică să mă îngroape după ce mor. Să vă zic cum m-am simțit? Ca și cum, dintr-o dată, ceva din lumea lui inocentă s-ar fi prăbușit, și eu eram de vină. I-am spus că e firesc să ne fie teamă, că și mie îmi e, dar că sunt lucruri pe care noi nu le putem controla, că trebuie să fim atenți și să avem grijă de noi și de cei din jur, să ne bucurăm de viață. Puștiul, trist și afectat, mi-a zis: Mami, hai să facem cum zici tu când e seară și mi-e frică de vise urâte, să ne gândim – stai – la… un câmp cu flori, biciclete, copii care se joacă cu o minge, soare. Vrei, mami, să scriem cuvântul îngropat pe o hârtie și să o aruncăm la gunoi, să nu mai vorbim de asta niciodată?
Și cam așa ne-a fost. O vreme, aseară, mi-a tot zis, mami, îmi aduc aminte de îngropat, de murit… apoi, cu joaca, a trecut. Dar mi-a rămas așa o teamă și-o tristețe în suflet. Știu bine că n-am cum să-l feresc de toate, știu că o să vină vremea să înțeleagă, să accepte, atât de multe, atât de dure… dar, care-i soluția ideală, să afle tot ce trebuie să afle, fără să-l simt că e ca și cum primește niște lovituri prea dure pentru el? Sau, oare, doar mi se pare mie că e prea mic să înțeleagă, și, de fapt, el are capacitatea necesară? Mda, știu, l-aș proteja de toate de-ar fi posibil… Și el încă crede în zâne și-n existența ștrumfilor, și-n Moș Crăciun și-ntr-o lume de poveste în care iubește jucăriile, le salută și le pupă când pleacă, le spune lucrurilor că le e dor de ele…
Ce mă sfătuiți, cum credeți că trebuie să tratez subiectele astea grele? Cum fac să simt că-l protejez, dar că-l și ancorez în realitate?
0
Articol anterior
16 comments
Andrei are 3 ani si 9 luni si intrebarile de genul asta au aparut deja. I-am explicat doar ca dupa ce un om moare, nu mai exista fizic. Dar e undeva in cer …N-am insistat foarte mult pe ideea de cimitir, l-am dus in vara trecuta la un cimitir de animale care mie mi s-a parut foarte ok, in sensul ca era totul verde si plin de jucarioare, dar se pare ca s-a prins cat de cat ce inseamna acel loc si a inceput sa planga de mi-a fost greu sa il opresc. Uneori seara mai intreaba cand o sa mor eu, cand o sa moara el …Cred ca trebuie sa ii dai explicatii atat cat simti ca poate duce sufletelul lui in momentul respectiv. Sa nu fortezi nimic …
Da, așa e, clar nu forțez nimic. La 3 – 4 ani, și răspunsurile mele erau mai simple, mai evazive… acum nu mai merge, el vrea să știe concret, vrea detalii, dacă nu e lămurit însistă… înțelege altfel. E mult mai greu, că e tot copil, dar puterea de înțelegere crește…
Am încercat să privesc în urmă și să îmi dau seama când am primit eu răspunsurile astea, dar nu-mi amintesc, nici de ele, nici să fi fost afectată… știu că și pentru el o să fie mai ușor mai încolo… dar sunt lucruri cu care acum ne confruntăm, eu acum trebuie să le fac față… noi, de fapt!
Mulțumesc! Sănătate și voie bună! 🙂
Hm…grea misiune si , fara a vrea sa epatez sau sa dau senzatia ca eu am inventat perpetuum mobile , zic ca este greu , de la om la om si de la copil la copil , sa se explice acest subiect inerent al vietii , dat fiind faptul ca a vorbi despre moarte in fata unui copil a devenit la fel de tabu precum ai explica unui copil ca nu barza il aduce.
Dar,ca sa ma dau si eu in stamba si sa elucubez o idee 😀 , am sa ma raportez la exemplul personal si am sa spun ca in cazul meu am ales discutia directa , deschisa , cu exemple concrete pe atlasul anatomic si realitatea palpabila , precum si explicatii in care am spus despre impresiile mele , fara a lasa sentimentul ca eu stiu foarte bine despre ce este vorba. Concret : Alex al meu , la varsta lui Marc , m-a intrebat cum a murit tatal lui.Si i-am spus cum.Mi-a pus multe intrebari legate de asta si i-am explicat ce s-a intamplat cu inima si creierul , ce a urmat in trup si de ce.Explicatia pentru mormant am dat-o in acelasi mod , explicand riscul epidemiei.Cand am fost intrebata de ce nu poate veni inapoi , am explicat ca trupul moare ,dar ceva ramane.Ce ramane? Un duh care noi nu il vedem.Aici a fost partea fantezista a mea si….cum sa spun? Nu am vrut sa fac referire la religie ,dar am cautat sa explic pe inteles.
Ca atunci cand m-a intrebat , intr-o primavara , plictisindu-se in statia de autobus „Mama , de ce frunza verde este verde?” 😀 Poftim de explica! 😀 Dar finalul a fost :”Aaaaaa si de aia cerul e albastru? ” 😀
Exact. De ce-s subiectele tabu? De ce ne temem așa de mult că o să traumatizăm copiii dacă le explicăm clar lucrurile? Nu, eu nu vreau să-i povestesc lui Marc că oamenii mor și se evaporă… că merg în cer, îi ziceam când era mai mic, acum nu mai ține, e nevoie de explicație mai largă… cu ce merg în cer? Pe ce stau? Cum trăiesc acolo? Ce mănâncă? Dumnezeu unde locuiește? Unde-i scara care duce în cer? Astea sunt întrebări pe care mi le-a pus de multe ori…
Întrebările care nouă ne par absurde – de ce-i verde frunza – pentru ei sunt logice, vor să știe tot, plastic, cum! Azi discutam despre cum se hrănește bebelușul în burta mamei, practic, cum ajunge mâncarea la el… mi-a zis… mami, dar copiii când se nasc sunt foarte murdari cu mâncare, nu? Că mama mănâncă și toată mâncarea ajunge la în burtă și acolo e copilul și toate se amestecă acolo, nu? Na, explică simplu, dar și să înțeleagă… :))
Da , asta incerc sa zic : trebuie sa ii consideri o personalitate distincta , un om ca si tine , care invata si care pune intrebari la care , noi adultii , radem , tocmai pentru ca noi deja le stim,insa ei invata…de aceea par naivi.Nu este naivitate , este curiozitate si nevoie de invatare si mie una , sincer , treaba cu scara la cer , Dumnezeu si ingerii , lucruri neplapabile si nereale spuse unu copil ce invata , mi se pare o….rautate din partea unui adult…o minciuna si o pacaleala.
Nu vreau nici eu să inventez povești, că așa pare mai ușor. Da, uneori, realitatea poate să pară dură, dar cred că e datoria mea să-i explic pe înțelesul lui, dar să fiu sinceră.
Bine, unele subiecte, le-aș evita. Sunt apăsătoare și pentru mine. Despre moarte, clar, mie mi se pare cel mai greu de discutat…
Hai, să fim sănătoși și le-om duce toate!
Toate la timpul lor…
Păi da, tocmai pentru că le-a venit timpul, discutăm… 🙂
[…] habar nu am ce să o sfătuiesc pe Loredana, dar faza asta mi-a amintit de o întâmplare „conexă” de acum vreo 3 ani, […]
Eu am o surioara de 10 ani cu sindrom down. Nu e moment in care sa nu ma gandesc ca daca nu avea aceasta afectiune, probabil era supradotata. E destul de isteata si intelege lucruri fara sa i se spuna. De la varsta de 1 an a ingrijit o o doamna, doamna care in scurt timp a devenit membru al familiei noastre, cea mai buna prietena a mea, in fine, n am cuvinte sa exprim. Un suflet bun, asa cum i am scris anul trecut pe coroana:( Stia ca are probl cu tiroida si totusi nu a spus nimic nimanui, nici macar mamei, medicul ei de fam. O vedeam mereu obosita, desi nu se plangea sau sa isi neglijeze treburile, palida iar intr o zi, mama a vazut o umflatura pe gatul ei. Analize, ecografii, cancer tiroidian st. 4. Au urmat 2 ani buni si 2 luni groaznice dupa care totul a luat sfarsit. Cea mica nu a intrebat nici macar o data unde este Mimi. Am fost in vizita la spital cu cateva sapt inainte sa se termine totul, a vazut o si cred ca a inteles. O perioada a purtat obsesiv tot ce era cadou de la ea, se vedea si ca e trista. Cred ca lucurile astea nu se explica decat cand e cazul si daca cere copilul..
Maria, mulțumesc frumos pentru comentariu! Ceea ce trăiți voi e, incomparabil, greu! Mă face să mă simt așa de neajutorată și știu bine că părerile de rău nu ajută! Puterea pe care oamenii care se confruntă cu astfel de probleme o au, e admirabilă! Și modul în care se face față la toate…
Da, e un timp pentru toate. Dacă Puștiul nu ar fi vrut musai să discute despre asta, nu deschideam eu subiectul, e clar…
si pumpkina mea a intrebat la un moment dat obsesiv despre moarte, pentru ca ii era teama ca am sa mor la un moment dat. I-am spus ca n-am sa mor decat tarziu, mult mai tarziu, cand ea o sa fie mare, dar mi-a zis ca nu conteaza cand, ci ca o sa fie singura, fara mine, si chiar daca o sa fie batrana atunci, nu vrea sa stea fara mami.
i-am explicat cat am putut de simplu si de sincer ce inseamna boala si moartea, insa i-am zis ca atunci cand murim ne intalnim cu totii in cer. cred ca trebuie sa fim sinceri cu copiii, eu nu i-am zis nici povesti cu barza 🙂
ma rog, mint si eu cu nerusinare de Craciun si de Paste, pentru ca daca n-as fi prietena cu Mos Craciun si cu Iepurasul de Paste, viata mea ar fi mai grea un pic :))
Mda, de fapt, realitatea cam asta e… ținem să fim sinceri într-o parte, și o dăm înainte cu zâne și moși, pe de altă parte… :)) Ce nu face un părinte pentru a prelungi perioada de candoare a copilului…
Of! teme grele, dar inerente.
Nu cred ca se pot da sfaturi pe subiectele astea.
Am sa povestesc cu am facut eu: am incercat sa fiu cat mai firesc, fara vre-un accent dramatic. Moartea este o etapa a vietii. Ne nastem, traim, imbatranim, murim. „Toti?” „Da, toti?” „Si bunica?” „Da.” „Si bunicul?” „Da.” „Si tu?” „Da.” „Si mama?” „Da.” „Am sa mor si eu?” „Da.” „Cand?” „Peste multi ani, cand vom fi, cu totii, foarte batrani” „Si ce va fi dupa aceea?” ” Nu stiu. Nu stie nimeni”.
Nu am sa spun ca a fost usor, dar nici nu cred ca le facem copiilor vre-un serviciu mintindu-i.
Ca o paranteza: cand a murit primul pestisor de acvariu, m-am consumat eu mult mai mult gandindu-ma si pregatindu-ma sa ii dau Irinucai vestea decat a suferit ea.
Dupa parerea mea, copii au o capacitate de intelegere mult mai mare decat cea cu care ii creditam noi.
PS
Acum o iau de la capat cu Ionut. Ufff!
Așa e, cum copii sunt diferiți, și metodele de abordare diferă… dar ideea e aceeași. Ne dorim să îi învățăm, să-i ajutăm să descopere, dar fără să aibă de suferit în vreun fel.
Și uite, așa ajungem la altă dilemă. Își dorește un animăluț. Am cam eliminat tot ce s-a putut, și am ajuns la un peștișor… dar nu m-am gândit nici o clipă la etapa de care povestești tu. La cum plânge Marc pentru orice jucărie stricată, nu știu cum am face față la plecarea unui pește în raiul peștilor… :)))
Dane, cumva, s-or rezolva toate. Și i-om crește bine. 🙂
Vestea este ca, oricat ne-am stradui, nu vom putea niciodata sa ii protejam de toate.
Vezi ca acvaristica este o chestie un pic mai complicata decat pare la prima vedere. Eu m-am indeletnicit un pic cu asta prin adolescenta si nu m-as fi bagat, ca stiam despre ce este vorba, dar apucase sotia sa ii promita Irinucai si nu am mai avut incotro. Acum avem doua acvarii. Ia sa vedem: ghicesti cine se ocupa de ele?
Daca te gandesti serios, cere un sfat inainte, sa vezi ce fel de pesti sunt mai usor de ingrijit, ce soi de acvariu, ce accesorii, etc.
In alta ordine de idei, pestisorii, pe langa faptul ca au o speranta de viata relativ mica, sunt destul de sensibilii si mai ales, aproape imposibil de tratat, mai ales de catre un amator, daca se imbolnavesc.
Nu vom sti niciodata daca ii crestem bine. Putem numai sa ne straduim sa ii crestem cat de bine ne pricepem.
Comments are closed.