E drept că tocmai revin dintr-o vacanță, una care n-a fost deloc banală – o să vină și poveștile zilele următoare – însă azi despre dezamăgiri vreau să scriu, despre acest subiect inepuizabil al vieții mele. Despre inevitabilul sentiment de neîmpăcare în privința modului în care decurg relațiile dintre oameni.
Știu perfect, vor fi mereu oameni mulți și diferiți în viața noastră și, implicit, și relațiile interumane vor fi variate și probabil că nu au cum să curgă lin, să treacă ușor prin furtuni și, mai ales, să reziste. Da, prin jungla vieții. Știu că sunt oameni care au plecat din viața noastră, dar cumva au rămas prezenți, știu că sunt oameni care sunt prezenți acum și mâine nu vor mai fi, știu, dar…
Mi se spune că trebuie să învăț să dozez. Emoțiile. Implicarea. Sentimentele. Nu sunt de acord. Probabil că mi-e blestem, dar îmi pare că… nu există altă cale, decât a da tot, de fiecare dată când deschizi ușa sufletului, ea să fie larg deschisă, nu doar puțin crăpată. Mi-e singura opțiune, știu bine. Și-atunci, mi se spune, trebuie să te înveți cu dezamăgirile. Că oamenii sunt așa cum sunt. Că relațiile pot fi de-a dreptul fascinante și-n același timp, și crunt dezamăgitoare.
Mi se pare nedrept faptul că oamenii se prefac a fi ceea ce nu sunt. Că gura le zâmbește, în timp ce gândurile-s ipocrite. Că spun lucruri doar de dragul de-a le spune, fără a le crede. Că poartă măști, că se prefac, că întrețin relații superficiale, că sunt, fără a fi cu adevărat. Și nu-mi place, și mă revolt și… merg mai departe. Dar nu, nu înțeleg.
Oamenii pot vindeca orice, emoțional vorbind. Doar de la ei ne vin alinările. Dar ceea ce vindecă poate să și ucidă. Și leacul se transformă în otravă.
Port și eu o mască. Pe mână. Că altfel, deși sunt, cu siguranță, cel mai mare critic al meu însămi, pot să spun fără să greșesc că… sunt un om fără măști.
10 comments
Oamenii sunt atat de diferiti…de ascunsi…de tematori. Unii sunt carti deschise, altii sunt secrete astupate cu lacate. Multi poarta masti. Altii nu stiu cum sa le poarte.
Teama o înțeleg, foarte bine chiar. O cunosc, o recunosc, o accept, încerc să o combat, și la mine, și la alții. Dar ipocrizia chiar nu, chiar nu-i văd rostul…
Oamenii ăştia… nu poţi trăi cu ei, nu poţi trăi fără ei… 🙂
apăi da, de acord, dar nu suficient. nu atât cât să împace și să nu mai existe frustrări și emoții și nemulțumiri și căutări… bine, toată viața despre asta e. așadar, să continuăm…
Fără feeling viaţa ar fi fadă, plictisitoare, inutilă. Ne îndreptăm spre faza asta de robotizare de o vreme, din păcate. Nu c-aş fi de acord 100% cu negativele, dar au – unele dintre ele, în proporţii acceptabile – rolul lor binefăcător. Problemele apar cînd proporţiile sînt prea mult depăşite.
Stii ca otrava in portii mici e te face rezistent la o doza soc :).
Da, așa e, de-aia și ziceam că leacul se transformă în otravă… când doza e prea mare! :))
Oricum, tot ce putem face e… să facem față!
Eu cred ca tot ce-i bun in om..e din Dumnezeu. Deci, cand un om iti e leac, defapt omul e instrumentul..nu sursa. Cand omul e otrava..cu siguranta e raul din el, adica pacatul. Ce-i de facut? Sa acceptam..ca omul e purtator de Chip frumos si divin..murdarit si astupat, sa acceptam ca ranirea vine din murdar, iar vindecarea..din Cel care ne-a facut dupa Chipul si asemanarea Lui..
Păi da, e… un punct de vedere. Dar de ce-i atribuim lui Dumnezeu tot ce e bun și ceea ce e rău… nouă înșine? Îmi pare cumva neechitabil, știi?
Altfel, mi-era dor de tine pe aici.
Nu stiu daca noi ii atribuim..cat faptul ca asta e adevarul. Daca ne uitam la ce a creat..dincolo de rautatea omului, pare ca se zareste frumusetea Creatorului. E dilema asta..”Doamne, de ce atata rautate in lume? De ce atata saracie? De ce atata ura? De ce atata distrugere? De ce crima?” si Dumnezeu raspunde „Acelasi lucru te intreb eu pe tine,omule”. Pamantul a fost creat si dat in stapanirea omului. Omul a fost creat dupa Chipul si asemanarea Lui..adica sa stapaneasca (printre altele..sa iubeasca, sa creeze, sa ocroteasca, sa gandeasca, etc). Daca e ceva rau in lume, Lore, nu-ti trebuie chiar ochelari sa vezi ca..omul e la carma. Omul cel cu liber arbitru, cel cu „eu stiu mai bine ca DUmnezeu” si cel cu „E viata mea, fac ce vreau”. Omul..in asemanare cu Lucifer, as zice..si cu un licar de Chip. Ce vom alege oare, ce vom alege? Chipul sau Lucifer cel mandru?
Comments are closed.