Obişnuinţe…

Ne simţim mai bine alegând să facem mereu lucrurile în acelaşi fel?
Pe voi, rutina vă ajută sau vă deranjează?
Ne stabilim obiceiuri, uneori chiar fără să ne dăm seama. Pentru că avem nevoie de un anumit ritual, pentru că e în firea noastră să ne aliniem unui şablon, pentru că ne dă un sentiment de stabilitate?
Într-o seară mi-am zis că nu voi porni televizorul. Aveam obiceiul, seara, când se făcea linişte în casă, să-mi iau laptopul în braţe şi, în timp ce butonam tastatura, în fundal, să meargă televizorul. Muzică, telenovele, ştiri, orice. Rar filme, deoarece n-aveam timp şi răbdare să le vizionez. De multe ori televizorul mergea iar eu navigam pe net având căştile în urechi, deci, nici măcar neauzind ceea ce se întâmplă la televizor ci, doar văzându-l că merge. Obişnuinţă, pur şi simplu. Luam telecomanda, porneam televizorul, mă instalam cu laptopul, trecea o vreme, închideam laptopul şi televizorul şi mergeam la culcare. Aşa că, într-o seară nu l-am mai pornit. N-am simţit nici o diferenţă. Mi-am zis că nu-l voi porni o săptămână întreagă. I-am simţit uneori lipsa pentru că mi se părea că e prea linişte, că ceva lipseşte. Apoi, m-am obişnuit aşa. Şi-au trecut mai mult de trei săptămâni de atunci. N-am văzut nici o ştire, nici o telenovelă, nici un clip muzical. Nimic. În schimb, în timpul ăsta, am văzut câteva filme pe dvd – unele deosebite (dar, despre ele, altădată!). Televizorul e, acum, pentru mine, doar un obiect de decor (în plus, ce mă bucură, e faptul că puştiu’ nu-mi cere să-l pornesc, nu-i lipseşte nici lui). Deci, e clar, ţine totul de obişnuiţă. Să fie, în casă, pornit televizorul. Mi-aduc aminte, în casa alor mei, cât timp era cineva acasă, televizorul mergea. Nu conta că nu se uită nimeni la nici un program. Să meargă. Să umple casa. Habar n-am de ce.
Da, e adevărat, eu trăiesc cumva ruptă de actualitate. Ştirile nu mă prea interesează, de orice fel ar fi. Nu le citesc nici pe net, nici în ziare. Probabil că drumul meu e cumva paralel cu drumul societăţii în care trăiesc dar… nu mă deranjează. Nu simt nici lipsa, nici nevoia de-a fi la curent cu toate. Ce e important, oricum aflu.
Mă întrebam zilele astea, văzându-ma aşa de detaşată de televizor, la ce altceva aş putea renunţa. Aş fi vrut să înşir câteva lucruri, să spun că îmi sunt clar indispensabile – calculatorul, internetul, cărţile – dar m-am oprit pentru că, gândindu-mă un pic mai bine, mi-am dat seama că aş putea renunţa la orice. Dacă aş fi obligată să plec într-un loc fără conexiune la internet, n-aş mai putea trăi? Ba aş face-o. Şi, cel mai sigur, într-un anume timp, s-ar instala obişnuinţa şi lipsa nu s-ar mai resimţi. Firescul ar fi cel trăit atunci. Tot aşa cu toate celelalte. Omul se poate obişnui cu orice. Cum? Păi, cred că are nevoie doar de-o rutină. Te obişnuieşti, în timp, să porneşti zilnic televizorul şi să-l laşi să meargă chiar inutil. Şi o faci. Apoi, după o vreme în care nu-l mai porneşti, te obişnuieşti aşa de tare cu noua stare încât aceea ţi se pare normală. Intră în rutină. Şi o acceptăm ca atare. Deci, de asta avem nevoie, de fapt?
Voi, la ce n-aţi putea renunţa? Sau, la ce aţi putea renunţa? La ce aţi vrea să renunţaţi?