Poate că… totuşi!

Am umplut, zilele astea, mai multe ciorne şi le-am lăsat salvate pe-acolo, pe undeva… toate sau, cele mai multe, gânduri sceptice, pesimiste, cumva fireşti mie pentru această perioadă a anului – desigur, catalogându-le ca ” realiste ” pentru a-mi părea mai ” în drept ” să existe. Le-am tot înşirat şi m-am tot oprit înainte de-a le posta. Şi, m-am tot gândit. Şi v-am citit. Pe mulţi, mulţi dintre voi, cei care v-aţi găsit un loc în lumea asta, a blogurilor. Şi am văzut prin multe locuri entuziasm – ei, entuziasmul ăla care e esenţial în procesul ăsta numit viaţă – am văzut încredere, şi optimism, şi dorinţe, şi speranţe, şi bucurie – şi mi-am imaginat-o pură, clară, simplă – am văzut forţă şi vitalitate. Şi am văzut freamăt de viaţă. De data asta i-am văzut/citit pe oamenii care obişnuiesc să vadă partea plină a paharului. Şi iar m-am gândit.
Luna decembrie e, de regulă, pentru mine, una grea. E teamă, nu aşteptare. E moment propice pentru melancolie şi tristeţe, nu pentru bucurie. Sau, nu doar pentru bucurie. Unul dintre posturile – ciornă o să fie, totuşi, chiar aşa întunecat cum e, publicat… pentru că e ceea ce simt eu legat de perioada sărbătorilor. Pentru că are, în esenţa lui, o realitate.
Nu, desigur, nu cred că toate lucrurile pe lumea asta sunt negre. Dimpotrivă. Poate cred prea mult. În visuri. În oameni. În iluzii. Poate mă amăgesc prea uşor. Şi, desigur, dezamăgirile sunt pe măsură.
Dar sunt momente, ca acum, când mă îndoiesc de raţionamentele mele, de modul în care judec lucrurile. Momente în care am impresia că dau lucrurilor – întâmplărilor, trăirilor – o importanţă mai mare decât au, în realitate. Mda, că fac din ţântar armăsar. Şi-mi zic că, pe viitor, o să fac altfel şi ştiu, chiar în acel moment că, de fapt, voi face la fel. Pentru că e ceva în mine ce nu se poate schimba. Nu se educă, nu se învaţă sau reînvaţă, nu se modelează. E modul în care simt tot ceea ce se revarsă asupra mea. Văd lucrurile – şi le simt, mai ales – într-un mod prea categoric. Sunt ori albe, ori negre, de prea puţine ori există şi alte variante. Când le văd în negru, am impresia că totul se afundă. Şi mă pierd. La propriu. Când le văd luminoase, lumina aia mă orbeşte aşa de tare încât nu mai pot gândi limpede şi-am senzaţia că toate-s posibil s-ajungă la cer. Asa, cumva la echilibru, nu e cale. Nicicum.
Ilustratele primite azi de-acolo, „dintr-o altă lume”, de la New York, m-au făcut să zambesc. Şi să visez. M-am simţit, deşi mică, importantă. Pentru că, acolo, departe (şi totuşi, aproape, nu-i aşa?) un Om s-a gândit la mine în timp ce mâna-i aşeza gânduri frumoase – pentru mine! – pe hârtie. Şi-au călătorit – zile şi nopţi, desigur, ca-n poveşti – au traversat mări, şi ţări, şi oceane, şi câte şi mai cate şi mi-au poposit în cutia poştală. Mulţumesc, Ovi!
Roşcăţica mi-a scris azi un mail – câteva rânduri – care m-au pus pe gânduri. Şi vă zic, aşa cum i-am zis şi ei, că, poate, cât timp mai există pe lume Oameni… oameni cu deschidere către oameni, oameni care dăruiesc de dragul de-a face o bucurie, oameni cu entuziasm şi poftă de viaţă, poate că nu-i corect să văd lucrurile atât de ne-prietenos. Poate greşesc fiind atât de categorică. Poate, pe undeva, e nevoie de-o fisură. Pe unde să se poată strecura măcar o mică doză de entuziasm, de determinare… poate că…
Astea-s lucrurile care, azi, nu m-au lăsat să scriu ce-aveam de gând să scriu. Şi e bine, cred…
Mulţumesc!