Azi se împlinesc patru ani de când scriu pe acest blog, azi e zi de început și eu mă gândesc să fie zi de sfârșit. Să închid blogul.
Așadar, nu-i cu urări de la mulți ani, nu-și au rostul. Încep anul cu tristețe și amărăciune, cu o singurătate cruntă în suflet și nu mai simt că am dreptul să las să ajungă în cuvinte ceea ce sunt, ceea ce simt, nici măcar aici, în casa mea virtuală.
Cândva și într-o zi n-au nici o valoare când nu le poți localiza în timp și singura întrebare care mai rămâne e… pentru ce?
0
29 comments
Viața nu este o cursă de viteză ci mai degrabă un maraton. Din când în când mai luăm câte o pauză asa că nu te grăbi cu nicio decizie. Stii cum se zice: Noaptea e un sfetnic bun.
Mai multe nopți…
Mulțumesc. Viața o fi un maraton, dar mereu ne grăbim către ceva. Mereu. Pauzele, avem capacitatea de-a le lua rațional, cumva echilibrat, să nu se transforme în rupturi imposibil de reparat?
Postarea ta m-a dus cu gandul la Eclesiastul..Totul e desertaciune si goana dupa vant..si totusi…
si totusi.
și totuși… de-o mie de ori și totuși… 🙁
Te rog, nu! :(( Singurătatea s-ar adînci şi mai mult. Nu blogul trebuie pierdut, ci motivele de întristare şi supărare. Vrei să ne dai şi nouă prin asta un nou motiv de întristare? 🙁 Nu, nu face aşa ceva, te rog! [-O<
Da, Dragoș, poate că așa e. Dar, uneori, oricât te împotrivești, tot se adâncește. Sau poate tocmai pentru că te împotrivești…
What goes up must go down. Dar şi invers. 😉 Teama (de care vorbeşti în articolul următor) exacerbează trăirile, de aceea totul e mai întunecat atunci cînd e de rău şi mai luminos atunci cînd e de bine. Ei bine, teama asta trebuie controlată, ţinută în frîu atunci cînd e prea mult din ceva. Sau dacă nu, măcar să te înveţi cu ea, cu mersul zbuciumat al lucrurilor.
Ştii, se zice că nu e bine să iei decizii importante la supărare, la mînie. 😉 Mă bucur că eşti aici, că am un loc unde să te găsesc, să ştiu de tine… Capu’ sus, după ploaie vine soare! :-* >:D<
Loredana, nu face asta! Mai gandeste te! De ce te razbuni pe blog?!
Ridica te, scutura te si mergi mai departe. Nu exista problema in lumea asta fara sa aiba o solutie!
Te pup si iti dores un An Nou cu liniste, sanatate si fericire.
Nu e răzbunare. E doar o neputință, o teamă, o senzație de inutilitate…
Or fi soluții, rațional înțeleg acest lucru, or fi…
Loredana, nu cred că cineva dintre noi este în măsură să îţi dea sfaturi sau să îţi spună ceea ce este mai bine pentru tine. Nu o să o fac nici eu, dar îţi voi adresa o rugăminte: ai putea să îţi iei doar o pauză, nu să recurgi la o soluţie atât de categorică. Te îmbrăţişez!
Corect.
Atat timp cat blogul nu te deranjeaza el poate ramane ca o amintire, ca o parte din viata ta. Un semn de carte.
Nu, nu poate. Când e ceva important, unde pui suflet, dăruiești, nu prea e cale de renunțat pașnic și împăcat. E totul sau nimic…
Și totuși, sfaturile și încurajările și sentimentul că sunt oameni cărora le pasă, e ceea ce ajută să ieși dintr-un hău…
Mi-e greu să renunț la scris, chiar dacă scriu așa întunecat. Și nici cale de educare nu cred că am, să triez doar seninătăți…
Mulțumesc!
🙁 Loredana, dacă ai început acest blog din plăcerea şi dragul de a scrie, îţi va lipsi foarte mult. Mă alătur şi eu celor care spun să nu iei o decizie atât de radicală. Dacă poţi vorbi pe blog despre ceea ce ţi s-a întâmplat, fie şi într-un chip mai metaforic pentru a nu da în aspecte mult prea personale, fă-o, te va ajuta. Dacă nu, eventual nu mai scrie o perioadă, până când vei depăşi un pic momentele dificile. Dar nu renunţa la scris, aduce mare bucurie…
e exact sentimentul pe care îl an, că nu pot să renunț. e parte din mine, exact așa cum sunt eu. e de drag, e clar. e un jurnal, nimic mai mult. dar e cu suflet, cu trăire. nu iau decizii radicale, doar… e teamă. greu de pus în cuvinte, clar, lămuritor.
îți mulțumesc, tare îți mulțumesc.
Pe mine mă supără mai rău faptul că te regăsești singură și tristă la început de an, mi-ar plăcea să fim mai aproape de povești și discuții la cafea. Blogul l-am închis și eu, nu mi-e mai bine, n-am realizări mărețe pe alte planuri datorită acestui lucru, adică timpul folosit scriind și citind bloguri nu l-am realocat, constructiv, citirii unor cărți, de exemplu, așa cum m-am păcălit frumos că o voi face. Adevăru-i că atunci când am comis-o, m-am pedepsit. Motive se găsesc mereu pentru pedepsirea sinelui, nici nu trebuie să le cauți prea mult. Culmea e că nu mi-e nici mai rău, n-am purtat doliu după pierderea alter-ego-ului. Da, trăiesc mai mult, – cu puțin -, în realitatea palpabilă. Cu o excepție sau două, cei ce mi-au fost aproape în virtualul căsuței, au rămas pe-acolo pe unde au fost.
Bottom line, blogul e o problemă, că-i căsuța ta, dar intensitatea trăirilor negative mă tulbură pe mine și tare mi-ar plăcea să știu că ajungi la rădăcina răului și-o scoți.
Te pupific!
De-acum eşti cu adevărat Ireală, cum ai dispărut aşa, fără urmă… :-< Dar fiindcă tot ai revenit, meteoric, printre noi, dă-mi voie să vă urez ţie şi familiei un an nou cu împliniri, rezoluţii pozitive, multe zîmbete şi mai presus de toate sănătate. La mulţi ani, Sorana! @};- >:D<
La mulți ani, Dragoș! 😉
Îți scriu și șterg. Pare că nimic din ce aș spune, nu e lămuritor sau clar sau… cu sens. Știu ce zici, înțeleg, nu găsesc soluții. Uff.
Într-o bună zi… Până atunci, dă-i și luptă, că așa-i în viață! 🙂
P.S. Azi, după ce ți-am scris ție, mi-am zis să intru să văd ce-mi mai face fostul blog. Nu era de găsit de câteva zile, dar am ignorat chestiunea, spunându-mi că o fi vreo problemă de-a lor. În dimineața asta le-am trimis și gazdelor mele un mesaj de la mulți ani, cu rugămintea să vadă de ce nu mai am blogul vizibil. Răspunsul unui nenea de-acolo m-a trăznit în moalele sufletului: „Nu putem să vă ajutăm, irealia nu mai există pe internet, factura neplătită, tralala!” Șocul a fost așa de zdravăn că încă nu mi-am revenit, deși am lămurit, după un schimb de mailuri, problema cu nenea de la gazde. Eu nu am nicio copie a textelor respective, am tot amânat să le copiez în word că nu știu cum s-o fac cu heirupul, și unul câte unul – n-am avut răbdare. Dar îmi voi face, zilele următoare, după ce-mi mai cumpăr nițică găzduire. 🙂
Mnoh, ciudată-i natura asta umană. Nu m-a deranjat să le încui, să se lase praful și uitarea peste ele, dar când mi-a trecut prin cap că nu mai sunt, deloc, mi s-a făcut rău, la propriu. 🙂
Nu știu care-i morala, cred că n-am avut cui să povestesc, să mă înțeleagă ce-am pățit azi.
te înțeleg mai bine decât crezi… există un alt blog de-al meu, închis acum, privat, unde scriam înainte, anonim și sunt acolo texte multe pe care, tot așa, amân să le salvez, deși-s extrem de importante… știu și înțeleg… doar că, uneori… când simți nevoia să te ascunzi, renunți chiar și la lucruri importante… cum e blogul pentru mine… nu pentru că are trafic mare, că n-are, nu pentru beneficii materiale, că n-are… ci pentru că e parte din ceea ce trăiesc și simt… dar… greșim. iar și iar și iar…
și eu toată ziua mi-am făcut curaj să-ți scriu un mesaj privat…
N-am primit niciun mesaj, ori nu s-a copt curajul, ori nu-i încă momentul.
Când va fi, vom afla amândouă. 😉
Curajul, timpul. Dar vine, sigur vine.
Sper sa revii la sentimente mai bune. Citesc tot ce scrii, mi-ar parea rau sa renunti.
Un an nou bun si frumos sa tine iti doresc!
P.s. Macar ai avut un Craciun de vis, conform celor postate de tine! Mie nici una din sarbatori nu mi-a iesit asa cum as fi vrut, dar ce conteaza? Stiu sigur ca asta nu ma va impiedica sa am un an incredibil de bun alaturi de oamnei dragi!
Draga de tine! Mulțumesc…
Da, seara de Crăciun a fost a bucuriei lui Marc… uraganul a venit a doua zi, e drept că se calmează el încet încet, doar că lasă multe urme și resturi și probleme care trebuie rezolvate.
Tu ai o capacitate mare de-a vedea partea bună din lucruri și o împăcare de sine tare sănătoasă, sigur o să fie bine. 🙂
Baga-ti mintile in cap 🙂
Nu-ti citesc blogul regulat, insa atunci cand ajung pe aici gasesc de fiecare data ceva fain. E pacat sa renunti 😉
Oooo, e tare mare înghesuială, pe acolo, prin cap, nu știu dacă mai au loc.
Altfel… mulțumesc tare mult.
Nu renunta! Sunt multi oameni care citesc ce scrii, care se identifica, care poate se simt intelesi si mai putin singuri datorita tie si blogului.
Ba nu. Nu vei tria. Si nici nu te vei lasa de scris. Nimeni nu vrea sa citeasca seninatati, daca tu simti sa-ti scrii tristetea. Pare cliseu, dar stiu ce zici. Si, stii bine, am trecut (si inca mai trec) si eu prin asta. Si tot scriu, Chiar daca-i inutil si fara rost. Si sunt si azi…fara iubire.
Asa incat… sa ai un An asa cum simte inima ta sa fie, nicidecum altfel.
Comments are closed.