Pe munte. Urcând spre sine.

După o tură de munte de zece ore, de nivel nu chiar ușor, schimbare de altitudine de 1000 m, pe teren accidentat, iarnă, zăpadă, jumătate din noaptea ce-a urmat am avut senzația că oasele picioarelor mele au fost lovite, repetat și constant, cu un ciocan, atât mă dureau de tare. (și totuși, e mai mult vina bocancilor, decât a dificultății turei)

Însă, asta nu mă oprește. Mi-e tot mai dor de natură, mi-e tot mai drag să fug de oraș, de cotidian, să urc, să mă detașez de detalii și să am în fața ochilor și-a sufletului doar imagini cuprinzătoare, de ansamblu. Și liniște, o, da, incredibil de multă liniște.

De data aceasta am fost, în prima zi de februarie a lui 2014, într-o tură de-o zi pe masivul Igniș care face parte din Carpații Maramureșului, alegând – desigur, dacă se poate, de ce nu? – ruta grea de acces spre ținta noastră, Vf. Igniș, la altitudinea de 1307 m.

Grea și frumoasă, desigur. Am urcat pe traseu marcat cu punct albastru, cu plecare din micuța localitate Groapele Chiuzbăii din apropierea Băii Mari, am mers prin pădure, ne-am cocoțat pe stânci, ne-am oprit la izvoarele de apă minerală naturală – borcut, și-am ajuns pe platoul Igniș unde vântul sufla de-a dreptul supărat. Dar asta nu m-a oprit să mă bucur de priveliștile care mi se deschideau înainte… toată Baia Mare, frumos așezată în depresiunea ei, panoramicul Maramureș istoric, masivul Rodnei cu Vârful Pietrosul, îmbrăcat în haină albă, Mogoșa și Creasta Cocoșului, locurile deosebit de frumoase ale zonei în care locuiesc, dealuri, păduri, poieni, o mare de alb, natură minunată. Pauza de masă am făcut-o într-un refugiu care de-abia ne apăra de furia vântului, dar ne-am bucurat de mâncăruri simple care au un gust special când sunt servite în astfel de condiții, mai ales asezonate cu voie bună – mereu mă uimește deschiderea, seninătate și veselia oamenilor de munte. Și-am coborât pe traseu de triunghi roșu și prin rezervația fosiliferă Chiuzbaia, ajungând acasă după zece ore de la plecare. Zece ore pline.

Iubesc tare mult natura, și orașele, și lumea întreagă, văzute de sus. Poate pentru că nu trebuie să mă confrunt cu fiecare parte, ci iau totul așa, ca pe un întreg… iubesc să urc, să privesc în zare la linia orizontului și să am sentimentul că nimic din ceea ce este lumesc nu-i de nerezolvat, că toate pălesc în fața frumuseții simple și totuși, fabuloase, a naturii. Cu atât mai mult, atunci când depun efort serios pentru a ajunge într-un loc, satisfacția a ceea ce primesc e înzecită.

Pentru mine, să merg pe munte e o bucurie în aceeași măsură în care e o provocare. Fizică, psihică. Nu am fost niciodată un om cu o condiție fizică bună – nu, educația fizică nu era deloc ora mea preferată la școală – și nici nu dau pe dinafară de energie, dimpotrivă, mereu am nevoie de motivație pentru a face mișcare (ehh, măcar mersul pe bicicletă îl iubesc de-a dreptul!), așadar, turele astea-mi cer destul de multă autodepășire.

Aproape în fiecare tură trec, emoțional, prin mai multe momente cu stări tare diferite… e regulă, cumva, la început să mă simt depășită și să-mi zic că nu mă cred în stare să fac tura… o încep greu, cu emoții și întrebări – oare ce caut eu aici?!  Apoi, cred că îmi găsesc ritmul personal și lucrurile devin mai ușoare, efortul mai bine distribuit, și mă bucur. Cu cât urc mai mult, mă bucur mai mult. Nu găsesc metode potrivite de-a exprima ceea ce simt, zâmbesc cu gura până la urechi și sufletul zburdă împrejurul meu. Și e bine. Tare, tare bine. Încet, pe drumul de întoarcere, se instalează oboseala și resimt totul mai acut. Spre sfârșit mi-e chiar greu să nu las garda jos și să continui să fiu concentrată la pașii pe care-i fac, uneori picioarele parcă nici nu mă mai ascultă – deh, se mai răzvrătesc și ele! – și ajung acasă epuizată. Dar, da, cu o satisfacție de zile mari!

Să urcăm pe munte, zic! Că urcăm, de fapt, spre noi înșine! Spre lucrurile frumoase pe care le purtăm în noi!

(fotografiile sunt făcute de mine și de alți doi colegi, Nistor și Florin, de la Asociația Opaițul Rodnei, cu care învăț eu să iubesc mersul pe munte. Vă mulțumesc mult, oameni faini!)