O lună, o carte. Necredincioasa.

Atât mi-a luat să citesc cartea asta. Toată luna ianuarie. E drept că n-am citit deloc în Austria, deși cartea stătea pe noptieră, prea am fost ocupată să trăiesc. Însă, nici cele aproape 500 de pagini, nu s-au lăsat citite ușor. Mai ales că uneori am tot revenit asupra textului, prea nu-mi erau clare lucrurile în minte.

Necredincioasa, de Ayaan Hirsi Ali. E o carte grea, tristă, apăsătoare. Asta e și ideea, știu bine. A fost scrisă tocmai pentru a fi citită cu atenție, pentru a răscoli, pentru a atrage atenția, pentru a atinge. Adânc, intens.
Necredincioasa e despre lumea musulmană. Despre istoria crâncenă a lumii musulmane, despre Africa și credințele ei, despre Coran, și-n mod special, despre condiția femeii din lumea musulmană.
E povestea realitate unei fete – femei care trăiește acum în America. E femeia extrem de puternică care alege să se opună învățăturilor și credințelor poporului său, alege să fie individ, nu o masă (neglijabilă!), să se rupă de obiceiurile și impunerile familiei, ale clanului, să plece din țara natală și să fie om – femeie liber (în măsura în care ceea ce-a urmat se poate numi libertate). Modul în care autoarea își povestește viața e absurd de dur și de greu de asimilat – și-mi dau seama, de real -, experiențele prin care trece depășesc cu mult limita posibilității de înțelegere și acceptare ale multora dintre noi și am rezonat de multe ori cu ea, m-am împotrivit și-am simțit că trăim într-o lume absurdă, am respirat ușurată la gândul că eu am avut norocul să mă nasc într-o țară în care femeia e, oarecum, egală cu bărbatul, am răbufnit la toate episoadele despre bătăile crunte pe care le primea, despre oprimări și restricții, mi-a fost greu să urmăresc fiecare minut din filmul realizat de autoare… și-am citit. Până la capăt.
Cel mai mult m-au atins descrierile despre circumcizia fetelor, practică obișnuită în lumea musulmană. Recunosc că nu știam nimic despre ce înseamnă acest lucru și doar ideea m-a oripilat. Apoi m-a îngrozit ceea ce-am citit pe internet despre acest obicei. Ceea ce, pentru mine, e doar poveste, pentru atât de multe fete, e doar o mică parte din realitate. Cruntă. Absurdă.
Dar știu că e absurdă din punctul meu de vedere, om născut într-o altfel de lume, în Europa, cu alte obiceiuri, tradiții și credințe. Pentru ei, e firescul pe care l-au trăit dintotdeauna, sunt credințele după care și-au ghidat de mii de ani viața. Greu de acceptat, de asimilat, de înțeles, dar parte din realitatea, din istoria musulmană dintotdeauna. De aceea, cartea mi-a părut un pic extremă… ca și dorința și încrâncenarea autoarei de-a schimba ceva și de-a nu înțelege că schimbarea pe care ea și-o dorea – rolului și poziția femeii în societatea musulmană – e imposibil de făcut dintr-o dată, doar prin proiecte de lege, prin impunere. E absurd să ceri unui popor să nu mai creadă în ceea ce credea dintotdeauna. Să accepte ceea ce, pentru ei, e de neacceptat, fără să se opună (violent, absurd). Chiar și parcursul autoarei e unul între extreme. În care negi și renegi totul, și-ajungi de la o credință habotnică, direct la anularea oricărei credințe. Punctul ei de vedere e unul categoric, încrâncenat și îndreptățit, desigur, dar cumva prea extremist. A unei realități despre care, probabil, ne e ușor să ne dăm cu părerea, dinafară fiind. Dar e cumplit de subiectivă, când faci parte din ea.
Nu știu când și cum e posibilă emanciparea femeii în lumea musulmană, dacă acest lucru se va întâmpla vreodată, e nedrept și dureros și… sentimentul că ești incapabil să schimbi ceva, că suntem neputincioși, e greu de dus. Și-apăsător. Cartea e de citit și de luat aminte.