Pietre prețioase. Buchetul meu de pietre prețioase. Fiul meu.

by loredana
4 comments

Nu port bijuterii de nici un fel și înafară de ceasul – cel care trebuia să fie – și lucrușoarele făcute de mâinile magice ale prietenei mele, nu mai am nimic, de multă vreme. Aurul, în toate formele lui, și-a avut momentul de glorie în viața mea, a venit, a fost admirat și iubit, a trecut, acum mi-e absolut indiferent și nu posed nici măcar un gram din celebrul accesoriu al luxului (sau al kich-ului, în aceeași măsură), argintul a fost și el la înălțime în anii de exuberanță ai studenției când îmi afișam mândră buricul încoronat cu o stea de argint și purtam inele, cu cât mai ciudate, cu atât mai bine. Celelalte metale, considerate prețioase, nu prea există pentru mine.

Și totuși, despre pietre prețioase vreau să vă vorbesc azi. Despre un buchet întreg de pietre prețioase. Despre smaraldul de culoarea liniștii, aducător de echilibru și împăcare, despre pietricica strălucitoare de chihlimbar care învăluie în puritate și optimism, despre perla naturală purtătoare a unei înțelepciuni native, despre turcoazul, legătură între cer și mare, talisman de noroc și poftă de viață, despre diamantul pur a cărui duritate ascunde strălucirea perfecțiunii.

Acesta e buchetul meu de pietre prețioase. Fiul meu de trei ani și jumătate. Puștiul cu caracter tare, de diamant, cu smaralde ce-i strălucesc în priviri, cu vise de turcoaz și inocența perlată.

E piatra prețioasă pentru care am luptat cum n-am crezut că pot, e nestemata pentru care m-am dus în afundurile durerii ca să poată ajunge la mine, e piatra care, în timpul căutării și al descoperirii ei, m-a făcut și mă face alt om. E safirul meu, perla mea sidefată care strălucește și luminează când întunericul se adâncește în jurul meu, e forța care mi se scurge în vene când simt că toate din jur mă apasă, făcându-mă să mă încovoi de prea multă greutate, e piatra mea prețioasă care îmi strecoară în suflet energie și entuziasm și încrederea de-a merge mai departe. Mereu mai departe.

Fiul meu, bijuteria mea unică. Piatra mea prețioasă pentru care îi mulțumesc universului că există. Că mi-a dat-o mie s-o îngrijesc, să o șlefuiesc, să îi scot la iveală strălucirea. Finisarea acestei pietre prețioase e munca vieții mele, e lucrul care mă face să dau tot ce e mai bun în mine și să simt mereu că nu e suficient, să lupt pentru a fi mai mult, mereu mai mult, așa cum el merită. Pentru că e piatra mea prețioasă pe care am datoria să o redau lumii, când va fi să se desprindă de mine, în toată splendoarea ei.

Fiul meu, buchetul meu de pietre prețioase care mă face să râd cu sufletul.

0

S-ar putea să-ți placă și

4 comments

Intuneric 12 mai 2012 - 13:06

Nici eu nu port niciun fel de bijuterie.
Intr-o vreme imi placeau bratarile de argint – si am avut vreo trei, dar am renuntat pentru ca toate mi-au purtat ghinion.

0
Reply
frmshk 13 mai 2012 - 13:22

🙂
Ei, ce zici, poate e timpul pentru o bijuterie de genul celei la care mă refer eu…
Tu chiar crezi că brățările alea ți-au purtat ghinion? Eu cred că astea sunt doar asocieri pe care noi, oamenii, le facem, chiar atunci când lucrurile nu au nici o legătură. Nu știu de ce. Poate pentru că avem nevoie să găsim explicații palpabile, sau să dăm vina pe ceva…

0
Reply
Lumy 13 mai 2012 - 15:16

sa-ti traiasca fiul !!

0
Reply
frmshk 16 mai 2012 - 08:34

Mulţumesc frumos, frumos.
Toate cele bune şi ţie!

0
Reply

Lasă un comentariu