… au mai trecut trei luni de vacanță, parcă ieri ne despărțisem de grupa mijlocie și aveam sentimentul că vara o să țină o veșnicie! N-a fost așa și doar faptul că-i văd pe copii mai mari, mai serioși, dar la fel de mult copii, îmi e dovadă a faptului că a trecut niște timp. Puștiul a început azi cel din urmă an de grădiniță, grupa mare.
Desigur, de dimineață încă, ideea de-a merge la grădiniță nu-l atrăgea deloc. Știam deja, cu doi ani de experiență în spate, că, dacă ar fi la alegere, curtea bunicilor ar câștiga detașat în fața grădiniței. Dar, cum trebuie să ne supunem unor reguli, că tot suntem la capitolul acesta în ultima vreme, grădinița e un must, din toate punctele de vedere. Al timpului, al socializării, al dezvoltării etc.
Pe drum, antrenat în discuții, lucrurile erau încă sub control. De la poarta grădiniței, însă, s-au schimbat și agitația, gălăgia și neastâmpărul celorlați copii, n-au făcut decât să-l sensibilizeze și mai tare și să-l facă să se retragă în el. Nici măcar întâlnirea cu vechii colegi de grupă nu l-a salvat de lacrimile pe care nu le-a putut reține când a trebuit ca eu să plec. Și-am plecat lăsându-l, ca în fiecare an, trist, cu suflețelul tremurând, cu evidenta senzație de abandon de chip.
El cu lacrimi în ochi, eu cu lacrimi în suflet, am demarat, nu tocmai în forță, noul al școlar. Să fie unul bun, pentru toți copiii.
5 comments
Doamne Ferește cât am urât eu grădinița :)) Fățuca lui Marc e chiar funny, față de cât de plânsă mă lăsau ai mei pe mine la grădi 😀 Nici până în ziua de azi n-am putut să-mi dau seama pe bune, de ce nu îmi plăcea la grădiniță, că doar erau jucării, copii și veselie, iar de vorbăreață, mereu am fost vorbăreață și sociabilă … e un mister neelucidat :))
Eu n-am fost la grădiniță, deci nu cunosc sentimentul. Dar speram că pentru el va fi un timp în care-și va face amintiri frumoase și zău că nu-i deloc așa. Nu își va aduce aminte decât că eu l-am obligat să meargă la grădiniță, că el n-a vrut deloc. Dar, sper că gustul nu va fi chiar atât de amar…
Ahh, mă bucur că ești sociabilă, și vorbăreață și de-abia aștept să ne mai dăm drumul la o poveste, curând… :*
:)) O să-și facă amintiri frumoase după grădi, deși… uite, nu mi-a plăcut dar, îmi amintesc cu drag de unele faze de atunci… de exemplu de cea în care i-am zis educatoarei în față: „vreau să fiu și eu Albă ca Zăpada în scenetă, că tot fata lu doctoru’ nu-știu-care a fost până acum” :))) Să vezi fața educatoarei, nu o mai pot uita 😉 Eram de vârsta lui Marc 🙂 Asa că, nu știi care întâmplări vor fi amintiri prețioase mai târziu :*
Offf, mi-ai amintit cum il lasam si eu pe-al meu la gradinita plangand in hohote. Plangea si el, plangeam si eu pe strada pana ajungeam la serviciu…Da, avem si amintiri pretioase din perioada aia, dar pentru mine inceputul scolii nu-i chiar o amintire frumoasa. Hai sa fim sincere, era chiar o zi nasoala :)) Si azi ma uitam pe strada ca mai emotionate erau mamele, copilasii erau somnorosi si tristi, ma indoiesc ca simteau vreo bucurie.
Nu pot spune decît un singur lucru – pentru unii amuzant, dar în esenţa lui foarte grav: vai de părinţii care nu-i ascultă pe copii! Nu în sensul de a asculta „ordinele” lor, ci de a-i înţelege cu adevărat şi a le oferi acea libertate de care au nevoie. Copilăria fără libertate distruge sufletul. Un om trebuie să aibă şansa să devină el însuşi, iar asta nu se poate întîmpla cînd este trecut printr-un şablon al unei societăţi bolnave şi corupte.
Howgh!
Comments are closed.