Primul loc pe care l-am vizitat în viața mea a fost…

O provocare de pe facebook m-a dus cu gândul departe în trecut, unde nu mai fusesem de mult… primul loc pe care l-am vizitat în viața mea a fost… Am răscolit o vreme prin ungherele ascunse ale memoriei și, până la urmă, am găsit.
Au trecut exact 20 de ani de la prima mea excursie. Douăzecideani! Aproape că mi se pare absurd!
Aveam 13 12 ani, eram în clasa a șaptea și, cumva, printr-un efort semnificativ, aveam să plec în prima mea excursie organizată, cu școala. O excursie tematică, la mănăstirile din Bucovina.
A fost o excursie aparte pentru mine. Acum, întorcându-mă în timp, îmi aduc aminte și de bagajele făcute, și de bucuria călătoriei cu autocarul, și de conservele din pachetul cu mâncare – una dintre ele, o conservă cu pește se dovedise a fi extrem de ciudată pentru mine, cea de atunci, cu morcovi tăiați rondele și un gust ciudat care nu mi-a plăcut deloc, și de pauza de la Pasul Prislop unde aerul era rece și tare și mă simțisem copleșită de frumusețea naturii înconjurătoare. Și toate au fost copleșitoare zilele acelea. Mirare, și curiozitate, și teamă, și entuziasm, și melancolie, au fost de toate.
Au urmat apoi, în șir, mănăstirile, Humor, Voronețul cu albastrul lui vedetă, Putna cu Ștefan cel Mare, Sucevița, Moldovița și Dragomirna. Ahh, mănăstirea Dragomirna care mi-a rămas întipărită atât de viu în minte și căreia i-am reclădit cu ochii minții imaginea de mii de ori în anii ce-au urmat, agățându-mă de ea ca de-un lian salvator. Poate că, într-un final, n-a fost chiar așa, dar, cu certitudine, a însemnat un sprijin puternic pentru mine în timpul mai multor ani.
În mintea mea e păstrată și acum ca și atunci, în urmă cu douăzecideani (!!!), deși n-am revenit niciodată acolo iar internetul îmi arată o imagine destul de diferită. Revăd un lac superb și-o pădurice frumoasă și clădirile mănăstirii ca niște căsuțe de poveste, revăd atmosfera calmă și copleșitor de adâncă, revăd chilia măicuței Parascheva care mă primise la ea și-mi îndreptate ochii către o lume pe care n-o știam, revăd icoana pe care mi-o dăruise, revăd biserica mănăstirii în zori de zi, pe mine într-un scaun din acela sculptat, din lemn, întrebându-mă, căutând, dorindu-mi cu ardoare să simt… în ciuda vitregiilor vieții, imaginea din sufletul meu nu s-a șters. (și n-am nici o fotografie din acea excursie, că, deh, tehnologia era alta atunci, în cazul meu, lipsea cu desăvârșire)
Nu știu ce-a fost, dacă a fost real sau, mai degrabă, o nevoie a mea de-a mă agăța de ceva, de a avea un drum, un rost, dar din acea excursie eu m-am întors alt om. (Sau copil. Deși, la 13 ani mă simțisem cumplit de mult om mare. Adevărul e că n-am prea fost copil.)
Nu fusesem legată de religie, nu crescusem într-un ambient practicant religios însă excursia în Bucovina a însemnat pentru mine primii pași pe un drum ciudat în ale religiei, drum ce urma să mă țină destul de strâns câțiva ani. Mă reîntorsesem decisă să urmez o cale a bisericii și m-am pus serios pe studiat, pe frecventat și respectat – până la limite greu de înțeles – biserica. Nu știu dacă simțeam pe măsura a ceea ce-mi impuneam, nu știu cât era credință (acum tind să spun că nu era decât aparență, dar atunci eram convinsă de autenticitatea a ceea ce simțeam), cât era habotnicie, cât credeam sau cât vroiam să cred. Sigur e faptul că urmam niște reguli stricte și nu mă abăteam de la drumul meu. Chiar hotărâsem să-mi fac din asta un drum în viață, nu simțisem c-aș fi capabilă de călugărie însă credeam că rostul meu e să fiu totuși în lumea aceea, urmând un liceu, și apoi o facultate, pe profil teologic.
M-au ținut departe de aceste hotărâri imposibilitățile materiale de susținere a unor astfel de studii – ar fi trebuit să fac liceul departe de orașul natal și era o opțiune dificilă care s-a dovedit chiar imposibilă – și drumurile vieții mele m-au purtat pe căi absurd de diferite și de variate și m-am îndepărtat și m-am apropiat iar și am căutat și m-am zbătut și am cunoscut extreme, dar niciodată n-am regăsit acea senzație de împăcare cu atât de discutatul crede și nu cerceta. Poate că era doar o aparență, dar atunci simțeam că am ceva. Simțeam că cred și mă agățam de asta. Și asta m-a ajutat mult în acei ani grei ai adolescenței. (mi-e dor de mine, cea de atunci, cu sufletul atât de senin și de încrezător. și da, de influențabil…)
Au trecut două decenii de-atunci. Douăzecideani de viață. De două ori zece. De patru ori vârsta Puștiului. 20. Fantastic.
Voi? Vă aduceți aminte care a fost primul loc pe care l-ați vizitat și ce-ați simțit atunci?
(nu-i un manifest religios, nici n-ar putea să fie, pentru mine, acum, religia înseamnă ceva prea controversat pentru a putea fi acceptat ca atare și nu simt nevoia să aduc argumente nici pro, nici contra, cred că fiecare e liber să-și aleagă drumul după cum simte, dorește, iar noi, ceilalți, n-avem decât să respectăm aceste alegeri. pentru mine, e doar o ne-alegere.)