Prin ochii mei… (prima parte, sper)

M-am gandit c-ar trebui sa scriu (si) de lucruri mai vesele.
Si ma straduiesc. Dar e incredibil de greu. Parca nu vor sa alunece degetele pe taste si gandurile nu vor sa prinda forma. Hmm. Asta o fi semn de ireversibilitate?

Ca exercitiu – de vointa, nu altceva – voi incerca sa-i raspund domnisoarei Mazgalica care, candva, ma intreba, si pe mine, care-ar fi zece lucruri care imi plac si-mi fac viata (mai) frumoasa.

„ Asa de plina-i lumea de lucruri din care s-alegi,
Ca toti ar trebui sa fim mai fericiti ca niste regi. ” – Robert Louis Stevenson, poet scotian

Si mie mi-e asa de greu sa insir zece lucruri… stramt imi mai e universul…
Si totusi… fara o ordine care sa spuna ceva…

Imi place, si cred ca nici eu nu realizez cu adevarat cat de mult, cat de profund si cat de ” pentru totdeauna ” – clinchetul de clopotel, glasul ireal, sunetul rasului piciului meu. Ma surprind uneori ascultandu-l pierduta… imi mangaie sufletul, mi-l alina, mi-l umple de viata, de speranta, de tarie. Rasul acela imbracat in viata adevarata, simpla, clara, frumoasa. Rasul inocentei, incarcat de candoare, al bucuriei supreme. Rasul si veselia ce i se revarsa prin toti porii… prin ochii plini de culoare si lumina, prin gesturile flamande de traire, prin indrazneala pasilor manati de curiozitate…

Nesfarsitul cerului… acel albastru incredibil al cerului pe care-l zaresti doar, prin hublourile avioanelor, cand, deasupra norilor, nu mai e nimic care sa-i rapeasca din splendoare… ei, da, in aceeasi masura, cerul regal al noptii impodobit cu mii de nestemate… Cerul, cel pe care nu-l pot cuprinde nici macar cu privirea imi da – da, cand indraznesc sa-l privesc cu sufletul, sa-l simt – o senzatie coplesitoare de micime care, contrar asteptarilor, nu doare, ci ajuta… Pentru ca ma face mereu sa-mi dau seama ca, sunt atat de mica sub nesfarsitul albastru al cerului incat nici relele lumii nu ma pot atinge…

Din latura palpabila a vietii… imi plac cartile, desigur. Clasice in format clasic. Filele pe care timpul le innobileaza, ingalbenindu-le, senzatia de foame de cunoastere dar si de stare de bine pe care o am intr-o biblioteca, intr-o librarie, intr-o scoala… dar imi plac, cel mai mult, povestile – vesnice – care prind viata in ele, cele care ajung la suflet si-l transforma… si mi-aduc buchet de senzatii, si bucurie, si zambet, si tristete, si liniste, si tumult, cartile-mi sunt o poarta spre infinit, spre infinitul trairilor sufletesti… cum sa nu le iubesc?

… ufff! Degetele-mi sunt inclestate pe tastatura, gandurile-mi sunt amortite, mintea refuza sa colaboreze, sufletul se simte neputincios… exercitiul e chiar mai greu decat credeam…trebuie sa ma opresc.

Deocamdata.