Ştiu că biserica şi moralitatea spun că asta e esenţa vieţii, că asta e dovada supremă de dragoste – iertarea. Însă mă întreb – cu luciditatea pe care o pot avea aflându-mă într-o astfel de situaţie – dacă suntem cu adevărat capabili de iertare. Dacă, atunci când sunt implicaţii sentimentale la mijloc, iertarea e posibilă. Dacă avem puterea – atunci când chiar propria raţiune militează pentru acest lucru – să iertăm cu fiecare fibră a sufletului. Nu s-o facem aparent, de dragul schimbărilor pe care le-ar aduce o astfel de hotărâre, de dragul propriei măriri, de dragul demonstraţiei sau de dragul sentimentului gen „am făcut ce trebuia”. Nu! S-o facem profund, real, să lăsăm ca orice urmă de ranchiună, de urât sau de reproş din sufletul nostru să dispară. Să iertăm fără a aştepta sau a ne dori recunoştinţă şi mulţumiri. Să iertăm simţind că e calea care ne ajută să ne simţim noi, cu noi, mai bine. Să ne înălţăm. Oare, suntem capabili de aşa ceva?
Când un om îţi face rău – şi eşti extrem de conştient de răul acela, de urmările lui asupra ta şi ştii că cicatricile loviturilor pe care le-ai primit nu mai pot să dispară vreodată… poţi să ierţi, ajunge să îţi doreşti asta? Poţi să ierţi şi să paşeşti cu sufletul împăcat alături de un om care te-a rănit profund?
Da, mintea îmi spune că şi-ar dori ca aşa ceva să fie posibil. Că aş vrea să pot spune – da, ceea ce ne leagă e mai puternic decât ceea ce ne desparte şi am puterea să iau din rău partea bună (sau mai puţin rea) şi să merg mai departe. Sufletul însă se împotriveşte, atins fiind mereu de amintirea durerilor pe care le-a trăit.
Cred că nu putem ierta nu pentru că nu ne dorim să o facem ci pentru că nu putem uita. Că trecutul se încăpăţânează să ne amintească mereu că a existat.
0
Articol anterior
7 comments
„Sufletul însă se împotriveşte, atins fiind mereu de amintirea durerilor pe care le-a trăit.” … ce are sufletul cu amintirile? din cate stiu eu, memoria si amintirile stocate-n ea tin strict de minte, nu de suflet. nu sufletul se plange c-a fost ranit … mintea o face, mai mult sau mai putin detaliat/grafic … in timp ce, tot ea, iti sopteste ca-i frumos sa ierti. well, cine se lasa pe mana ei (a mintii si a jocurilor ei perverse) n-are decat … „sufletul meu” (ca concept, ca nu-s religios) nu poate fi ranit pentru ca n-are treaba cu materia.
de prin carti am cules o imagine sugestiva: sufletul care iubeste e ca un izvor din care curge mereu apa … unii o beau, altii se spala-n ea, altii o folosesc la wc, etc. … o parte se intoarce prin pamant inapoi pentru a iesi din nou afara … apa altor izvoare, filtrata prin pamant, ajunge si ea uneori la sursa primului izvor … etc. … iar privind astfel, crezi ca conteaza pentru izvor ce se intampla cu apa care se revarsa din el? crezi ca poate avea resentimente? chiar poate izvorul sa „comande” pe unde ajunge apa din el si cine ce face cu ea? chiar trebuie sa-mi irosesc viata (atat cat e) in rolul de „destept” care face canale de irigare si care analizeaza debitul, incercand sa faca (prin imbuteliere) si bani din apa respectiva? i don’t think so!
Ok. Da’ concluzia, care e? Putem, suntem capabili sa iertam?
pai la fel cum creezi ceva cu mintea, la fel de usor poti desfiinta acel ceva cu ajutorul ei … deci putem, daca vrem.
Da. Da’ la ce ne foloseste?
Pai, nu-ti foloseste daca nu te afecteaza… da’ eu as zice ca foloseste, nu stiu daca atat posibilul ei cat imposibilul…
M-ai pierdut. Putin. Intotdeauna iertii ceea ce nu vrei sa pierzi…. da’ cum spuneam…..
„Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alţii; este un dar făcut nouă înşine. Ea se află, ca orice vindecare, la intersecţia dintre iubire şi dreptate.
Pentru a recunoaşte că am fost nedreptăţiţi de cineva, alegând însă renunţarea la resentimente sau la dorinţa de a pedepsi, este nevoie de un înalt grad de maturitate emoţională şi etică. Este o modalitate de a ne elibera de senzaţia de oprimare şi o afirmare plină de speranţă a capacităţii noastre de schimbare. Dacă putem renunţa la preocupările şi pseudoexplicaţiile înrădăcinate în trecut, suntem liberi să alegem atitudinile cu care să înfruntăm prezentul şi viitorul. Aceasta implică o exercitare a conştiinţei şi a determinării – un antidot sigur la sentimentele de neajutorare şi nelinişte care stau la baza celei mai mari părţi din nefericirea noastră.
Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm vieţii noastre, felul în care jelim şi înţelesul pe care îl atribuim experienţei noastre determină modul în care înfruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranţa.”
Comments are closed.