Să ne îndulcim…

… la propriu, și nu numai, zic.
C-așa e în viață, e musai să păstrăm un echilibru, cât de precar o fi el. Știu bine că oamenilor le e greu, chiar și celor apropiați, să digere depresii și stări proaste și negativiste, să te accepte așa cum ești și parcă nu-i tocmai drept să nu fie lăsat loc și pentru raze, fragile ele, dar tot senine. Că știu, chiar și eu, așa afundătoare – culmea, nu mă atrag deloc scufundările – cum sunt, că mai e și bine, așa picurat, printre furtuni.
Așadar, deși-i vreme de continuă dietă – ahh, bine că mai sunt căpșuni și cireșe – și, în plus, gena aia responsabilă cu latura găticioasă a femeii din mine e, să zicem, camuflată bine de tot, mi-am zis c-ar fi vremea în după amiaza asta de iunie care vine după alte vești proaste, să îndulcim puțin situația, la propriu de data asta, pregătind niște biscuiți. Desigur, nu știu care-i rezultatul mai interesant, biscuiții cei sfărămicioși, vaniloși și repede dispăruți din farfurie sau războiul pe care ajutorul de bucătar, Puștiul, l-a lăsat în bucătărie. Că, deh, așa mamă, așa fiu.
Oricum, rețeta a pornit de-aici, că-i necesară inspirarea din surse externe, mintea mea nu-i capabilă să memoreze rețete. Nici de gătit, nici de altele. Trăiască blogurile, așadar. Am frământat, mai mult eu, am întins, mai mult el, ne-am jucat cu formele, Puștiul a pus stăpânire pe sucitor, apoi am jonglat cu adaosurile și ne-a ieșit cam așa cum vedeți. Delicios, trebuie să mă credeți pe cuvânt.