Să ştergem şi să o luăm de la capăt. Vrem?

De multe ori simţim că ne-ar plăcea să avem un burete cu care să ştergem anumite întâmplări, anumite părţi din viaţă… îmi zic şi eu uneori că ar fi tare frumos dacă aş putea da delete la o părticică de memorie (ba aş vrea să şterg trei ani, ba o noapte, ba un cuvânt, ba un om cunoscut), cât de eliberată m-aş simţi, cât de nouă şi de încărcată cu energie pentru a o lua de la capăt.
Dar greşim, clar greşim. Nu am putea şterge ceva rău care să nu tragă după el şi ceva bun. Dacă am putea uita dezamăgirile la care ne-au dus relaţiile cu unii oameni, am uita, implicit, şi ceea ce a fost bun şi frumos în relaţie cu acei oameni. Dacă am şterge lacrimile, am pierde şi trăirile. Dacă am uita afundurile, cum am mai putea măsura înălţimile?
Am fi, poate, oameni noi, goi de orice trăire dar… am mai fi noi înşine?
Mă gândeam zilele trecute ascultând o piesă de-a Mădălinei Manole în care zicea că suferinţa trece greu dar că, oricum, în timp, ajungi să fii fericit că trăieşti eliberat de durerile acelea (nu e şi cazul ei, desigur, în iulie s-au făcut doi ani de când ea a ales să fie învinsă!)… mă gândeam că e ciudat modul în care timpul netezeşte, îmblânzeşte, calmează. Ajungi să treci impansibil pe stradă pe lângă un om care, cu ceva vreme în urmă, îţi era adânc cuibărit în suflet şi acum de-abia mai tresari, eventual amar, ca la vederea a ceva ce ţi se pare cunoscut dar nu ştii exact de unde să-l iei. Ne înstrăinăm şi ajungem să ni se pară chiar firesc parcursul ăsta.
Mă gândeam că trebuie să ne asumăm şi lacrimile vărsate şi durerile, şi afundările. Că au fost inutile, mereu ni se pare aşa, cu trecerea timpului. Dar poate că toate cele  prin câte trecem nu trebuie să fie privite cu ochii detaşaţi ai viitorului ci cu înţelegere, înţelegere şi acceptare pentru ceea ce simţeam atunci. Că lucrurile se schimbă, de multe ori e indiferent de voinţa noastră. Dar dacă azi privim cu indiferenţă spre ceva nu înseamnă că ieri nu ne durea de parcă cineva ne sfredelea prin suflet.
Poate că soluţia nu e să-i ştergem pe oameni din minte. Nu să uităm cele trăite. Poate că, chiar dacă ajungi să înţelegi că ai trăit ceva fals, că o poveste pe care o credeai împărtăşită era, de fapt, doar a ta, chiar dacă priveşti în urmă şi simţi că nici măcar trecutul nu poate rămâne aşa, fără pată, poate că trebuie să acceptăm lucrurile aşa cum sunt. Să întoarcem foaia după ceea ce a fost, să nu zgândărim prea mult în cenuşa încă mocnindă a trecutului şi să mergem înainte. Dacă se poate – şi mie nu prea îmi iese – să mergem cu seninătate.
Nu, nu simt că devin nici mai înţeleaptă, nici nu simt că pot să iau lucrurile mai uşor. Sunt doar conştientă de toate, de mersul lucrurilor, de direcţia în care valul vieţii ne poartă, indiferentă la împotrivirile noastre. Şi mă zbat, încerc să mă împac. Cam acolo e lupta mea.