Scrisul. Nevoie sau plăcere?

Despre motivul pentru care scriem fiecare dintre noi am mai discutat. Unii o facem din plictiseală, alţii urmăresc un scop anume. Unii ne chinuim să scriem, altora le curg cuvintele printre degete. Ideea e că fiecare ne străduim să oferim ceva. Ca să obţinem altceva în schimb.
Cât, din implicarea, din timpul pe care-l oferim blogului, e plăcere, e satisfacerea unui hobby şi cât e interes, cât nevoia de-a obţine ceva anume?
Sau, lucrurile astea se schimbă pe parcurs? Dintr-o plăcere, devine o nevoie?
Ajungem să fim dependenţi de scrisul pe blog ca şi de fumat? Sau, ca şi de afecţiune? Că, la faza cu fumatul, nefumătoare fiind, nu prea ştiu cum stă treaba. Văd că oamenii ăia găsesc ceva ce-i ţine acolo, cu ţigara între degete şi nicotina în piept dar nu pot înţelege mecanismul. În schimb, când e vorba de nevoia de afecţiune, da, acolo sunt, clar, dependentă şi ştiu cum e să nu te poţi lipsi de ceva. Plus că e netratabilă.
Deci, cum e cu scrisul ăsta în online? Puteţi renunţa la el? Într-o zi, să vă treziţi, să nu mai aveţi chef să porniţi calculatorul, să nu mai aveţi chef să înşiraţi cuvinte pe hârtie, nici măcar să nu vă mai stârnească interesul ideea de-a obţine… nu ştiu, ceea ce urmăriţi.
Mă uit la mine, desigur. Scriu/socializez în online de mulţi ani, de când s-a inventat – şi la noi – internetul. Primul blog l-am făcut în 16 iunie 2009. Simţeam nevoia să împărtăşesc lumii o anumită experienţă. Se numea „puzderie de vise”, e închis acum. Direcţia lui a fost, probabil, una greşită şi, din acest motiv, n-a avut cum să se termine altfel. Când am creat blogul ăsta, în prima zi a anului acesta, ştiam ce-mi doresc. Să am curaj să fiu eu. Să pot să scriu deschis, fără să mă ascund, fără să mă prefac. Să fiu, în online, cea care sunt şi în realitate. Să nu mai scriu folosindu-mă de anonimat, să nu îmi mai fie teamă că m-ar putea citi oameni care mă întâlnesc pe stradă. Să am curaj să simt cum simt, să am curaj să cred cum cred. Şi acum, după nouă luni, realizez că, deşi au fost momente când mi-a fost teamă, deşi de multe ori am stat pe gânduri, blogul ăsta a ajuns cam ceea ce îmi doream eu. Să zicem, aşa, într-o proporţie de 90%. Satisfăcătoare. Nu am pretenţia c-aş scrie într-un mod fantastic – nici pe departe aşa cum o fac câţiva oameni pe care-i citesc şi-i admir. Nici nu am urmărit să obţin un trafic ieşit din comun. Nu. Pur şi simplu, pentru mine, faptul c-am un blog are două satisfacţii. Una e sentimentul că pot, aici, să fiu eu, aşa cum sunt, că mă simt aici acasă şi pot, simt că pot lăsa porţile acestei căsuţe deschise. Şi a doua e legată de oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul blogului. Oameni de a căror apropiere sunt recunoscătoare. Oameni care, poate, nu-mi vor fi alături în tot drumul vieţii mele dar, în timpul ăsta, cât îmi sunt aproape, reuşesc să lase ceva în urmă.
Deci da, mi-e preţios blogul ăsta, mi-e drag şi n-aş vrea să trebuiască să renunţ la el. Nu spun că n-aş putea pentru că nu pot judeca asta dinafara situaţiei…
Voi, cât de mult v-aţi ataşat de blogurile pe care le aveţi? Cât de greu v-ar fi să puneţi punct, să lăsaţi totul în urmă? Ce simţiţi că a schimbat în viaţa voastră faptul că scrieţi pe un blog? Pe lângă faptul că blogul necesită timp şi implicare, ce mai înseamnă pentru voi?
Toate bune, dragilor!