Şi uite aşa mă duc la Londra…

Că tot vă spuneam într-un post anterior cât mi-ar plăcea să urc într-un avion care să mă ducă la Londra, să simt direct de acolo pulsul Jocurilor Olimpice iată că a venit şi invitaţia de a fi acolo, într-un mod simbolic, desigur, dar nu mai puţin entuziast.

Invitaţia vine de la Cristi, Chinezul nostru băimărean, ambasador din partea Gerovital la Jocurile Olimpice care, pentru că nu ne poate lua pe toţi cu el, a găsit o modalitate ingenioasă de-a ne anunţa prezenţa acolo, în tribune. Mie mi se pare o treabă faină şi mă simt onorată de invitaţia lui, cu atât mai mult cu cât chiar sunt anul ăsta cu sufletul acolo, la Londra, alături de oamenii ăia care merită admiraţie. Mulţumesc, Cristi.

Ieri a fost o zi specială, pentru mine, legată de Jocuri. Am urmărit toate meciurile echipei române masculine de sabie – Rares Dumitrescu, Florin Zalomir, Tiberiu Dolniceanu, Alexandru Siriteanu, băieţii frumoşi care au luat argintul.

(sursă foto )

Sferturile de finală cu China, semifinalele cu Rusia şi apoi finala cu Coreea. Au fost meciuri superbe, cu încărcătură emoţională profundă, cu trăiri intense şi momente deosebite. Am văzut atât de multă determinare, atâta eleganţă în gesturi, atâta frumoasă atitudine şi atât de multă implicare… i-am văzut pe băieţii ăştia bucurându-se ca nişte copii şi m-am bucurat împreună cu ei, pentru bucuria lor. Da, nu atât pentru faptul că fiecare tuşă câştigată îi aducea mai aproape de o medalie, cât pentru satisfacţia lor de a-şi vedea munca răsplătită.

Susţin în continuare acelaşi lucru, că, indiferent de bucătăria internă a Jocurilor Olimpice, dincolo de interese, meschinării şi incorectitudini, rămâne munca oamenilor, dedicarea şi implicarea lor, marile sacrificii pe care le fac – unul dintre băieţi, Tibi, a luptat ieri cu un picior lovit care sigur îi dădea bătăi de cap într-un sport în care mişcarea picioarelor e esenţială.

E adevărat că fetele de la scrimă se întorc acasă fără medalii deşi şi ele au avut meciuri excepţionale, că gimnastele, la individual, nu au luat medalii sau că româncele canotoarele au ratat podiumul ieşind pe locul patru dar asta nu înseamnă că toţi oamenii ăştia, sportivii care au ajuns la Jocurile Olimpice dar n-au câştigat medalii au muncit mai puţin sau merită mai puţină admiraţie. Participarea la o astfel de competiţie – regizată din culise sau nu – e ea însăşi o mare realizare, o răsplată pentru antrenamentele dure, pentru disciplina impusă, pentru toate lucrurile la care oamenii ăştia renunţă pentru a face faţă drumului ales.

Ei toţi, cu sau fără medalii, sunt sportivii de aur ai ţării noastre, sunt oameni cu care ar trebui să ne mândrim oricând, nu doar atunci când sunt pe podium. Toţi oamenii ăştia sunt, pentru ţara noastră, ambasadori care fac cinste României, care-i crează o imagine frumoasă… cum să nu le mulţumim?