” Eşti prea complicată – mi-au spus
trebuie să te simplificăm,
Au început simplificarea cu doi, cu trei, cu patru
dar mereu nu le ieşeam după plac.
Trebuie să căutăm soluţia potrivită
şi au început să mă adune cu o mie
să mă scadă cu patruzeci şi nouă.
Rezultatul era negativ
Şi au început din nou
o mână, un picior, un ochi.
M-am trezit speriată
prea uşor mergea simplificarea
Ei au continuat cu răbdare
şi când au ajuns cu simplificarea la suflet
unul a zis:
Hai să i-l lăsăm, tot nu mai are trup.
Aşa că, după simplificare
doar sufletul a rămas întreg
întreg, dar singur. „
Asta cred că facem mereu. Ne simplificăm, pentru a ne potrivi după ceilalţi, după reguli, după convenienţe. Renunţăm sau lăsăm să ni se ia părţi din noi, doar pentru a fi pe plac celor din jur. Ne modelăm după ei chiar dacă ni se întâmplă,cândva, într-un moment de luciditate, să ne dăm seama că ne-am transformat într-atât de mult încât nu mai suntem noi şi nu ne mai recunoaştem. Şi e şi mai rău când înţelegem că renunţarea noastră a fost în zadar.
Versurile de mai sus aparţin, printre multe altele scrise şi publicate, în urmă cu mai bine de 30 de ani, mamei mele. Mama – femeia care şi-a irosit talentele renunţând la ceea ce iubea şi-o făcea fericită pentru a se supune unor reguli pe care le credea, atunci, obligatoriu de respectat. Că timpul i-a demonstrat c-a ales greşit, ce mai contează? Sunt unele lucruri care nu mai pot fi schimbate.
Mi-am zis mereu că eu am curaj să fiu eu. Că pot să merg pe drumul meu fără să simt că las în urmă părţi din mine. Dar nu e aşa. Nu ştiu dacă ceea ce îmi lipseşte e curajul sau motivarea sau, pur şi simplu, aşa e viaţa. Dar e cert faptul că renunţ, că cedez, că mă tem. Că las pe alţii să mă schimbe, să mă influenţeze. Uneori, mi-o doresc chiar şi sunt capabilă să mă transform într-un lut moale, uşor de modelat în palmele unui om drag, doar pentru a-i fi pe plac. Şi, atunci, nu e nimic la care să nu pot renunţa. Dar sunt şi momente în care orice gest mi se pare un sacrificiu. Şi totul e doar pentru nevoia de apropiere. De oameni.
De câte nu suntem capabili doar pentru a fi iubiţi?
Voi, la ce aţi renunţa pentru a fi acceptaţi, plăcuţi, admiraţi, iubiţi?
9 comments
nu cred ca trebuie sa renunti la ceva, pentru a fi iubit si acceptat…
mai repede cred ca, trebuie sa mai adugi ceva…
evident, ficare zi, fiecare persoana pe care o cunostem, contribuie la modelarea noastra… sau… daca vrei, la modificarea noastra… dar… ce este determinant in acest proces, este vointa noastra.. alegerea noastra…
ca sa fii acceptat… iubit… nu trebuie sa faci altceva decat… sa fii tu insuti si mai eles… sa iubesti…
(asa cred eu… dar… cine stie, poate ma insel…)
Ovi, ai dreptate, alegem noi singuri sa ne lasam modelati. Si o facem cu sufletul deschis, impacat. Crezi ca ajunge sa iubesti pentru a fi iubit? Mi se pare atat de idealist, atat de departe de realitate… daca ar fi asa, pentru fiecare ar exista – si-ar gasi-o – o jumatate care ar implini sentimentele… dar, de mult mai multe ori se intampla sa fie pe dos… sa iubesti pe cineva, cineva sa iubeasca pe altcineva…
🙂
ajunge sa iubesti… atat… indiferent daca esti sau nu esti iubit…
daca nu iubesti… insemna ca de fapt esti mort… nu mai traiesti… de fapt nici nu mai ai pentru ce…
insa… viata mie mi-a aratat ca… orice iubire este rasplatita… doar trebuie sa avem rabdare sa asteptam aceasta rasplatire…
cel mai inspirat e ca viitorii potentiali parteneri sa ajunga prin ceea ce sunt ei (individual) sa se accepte ca atare, nu sa-si doreasca musai unul modelarea dupa celalalt, sau unul sa-i conditioneze prezenta langa el in cuplu de schimbarea celuilalt pentru a semana oarecum cu chipul si asemanarea proprii. comunicarea, seriozitatea, maturitatea caracterului, sinceritatea, intelepciunea pot face de sunt cat-de-cat echilibrat distribuite celor 2 in cauza ca ideea de cuplu sa prinda contur, atat pt ei doi, cat si posibil in afara lor (in felul in care vor fi perceputi de ceilalti cu care interactioneaza si-n mijlocul carora vietuiesc).
spun ca nu e indicat la inceput cand 2 indivizi diferiti ce parca ar dori sa se cunoasca mai bine si sa intemeieze ceva impreuna, nu au ajuns inca la comunicare fructuoasa de pe urma careia sa aleaga impreuna pt ei ca o singura entitate (cuplul), sa inceapa sa-si conditioneze aderarea la grupul de 2 (cuplul) de eventuale schimbari de atitudini, comportamente, infatisari ale celui/celei cu care unul doreste sa imtemeieze o relatie.
pt ca daca celalalt, cel/cea cuii se ordona mai repede decat i se propune acest targ, ca altceva nu e, accepta si intentia demascata ulterior a initiatorului acestui lucru va dovedi timpului si lumii ca scopul urmarit nu a fost bazat pe ce sustinuse, interesul nefiind asocierea in cuplu alaturi de persoana careia-i conditionase statutul de partener de ceva schimbari pe ici-colo, cel/cea cui i s-au solicitat schimbarile ontice doar pt ca asa a vrut cineva ca sa „fim bine” va sfarsi prin a se blama la greu, cum se zice. cum sa accepti sa renunti la ceva din ce esti, doar ca sa fie bine ca zice altcineva, care nu-si recunoaste vreun lips, sau nu spune ca daca tu faci asta la tine, eu sunt dispus sa rectific asta la mine, ca sa…stii tu sa fim bine!
doar cand dintr-o parte se ia initiativa in scopul anuntat al urmaririi unor avantaje pt ambii parteneri, dar nu initiatorul si face, ci doar ordona, sau spune sa se faca partenerului cu care ar urma sa fie un cuplu, partenerii nu se respecta cu aceeasi masura, nu-s echilibrate deloc balantele privind felul cum se vad unul cu celalalt si n-are sa dureze nimic in felul acesta, de aceea cel ce asculta sa se schimbe de dragul, gura, teama, constrangerea altuia, se cam stinge singur, fara ca relatia sa fie durabila, cata vreme schimbarea vine doar intr-o parte. acum se poate intampla si ca sa existe doar o parte mai afectata de naravuri in perspectiva unei relatii si atunci consimtamantul acelei parti la schimbarea asupra careia a convenit cu viitorul partener, sa aduca beneficii relatiei pe termen nelimitat. dar e doar o posibilitate verificabila mai greu.
Ce spui tu, pare o situatie dominata de ratiune, condusa de ea. Intr-o relatie, cred ca sentimentele sunt cele care au intaietate. Si ele, nu stabilesc cine da si cine primeste, cat si cum… SImti. Si te lasi condus, si modelat, si schimbat. Si totul ti se pare ca nu face decat sa te inalte. Sa te poarte pe culmi de traire. Pentru ca iubesti. Cand trece iubirea – si trece – vezi schimbarile, te vezi si nu te recunosti… De astea ziceam…
As vrea sa te pot contazice, sa-ti spun ca nu e asa, ca te inseli, ca ai avut tu nesansa, ca va fi mai bine. Insa tot ce ai scris este atat de adevarat incat doare aproape fizic. Suntem sclavii propriei noastre conditii. Finitatea ne face sa fim absolut dependenti de dragoste, de tot ceea in care se poate incarna iluzia imortalitatii, de tot ceea ce pare sa transceada dincolo de fizic si viata acestuia.
🙂
Suna amuzant – am/ am avut nesansa de-a fi… doar asa cum pot sa fiu. Cred si eu ca suntem cumva robiti de propriile noastre temeri, asteptari. Dependenti de dragoste, e clar. In jurul ei se invarte absolut tot universul nostru. Pentru asta traim, din cauza asta murim.
Multumesc pentru ganduri, pentru vizita. Toate bune!
imi plac versurile 🙂
la ce am renuntat? se pune faptul ca nu-mi place sa se insiste pe langa mine si din cauza asta sunt asa de incapatanat? mi se pare ca oamenii ma iau prea usor crezand ca pot sa-si impuna ideea, dorinta, parerea asupra mea
la asta m-a dus cu gandul dupa ce am citit mai sus
Oamenii care isi pot impune parerile, dorintele, asupra noastra, cred ca sunt cei care isi gasesc cumva ecou in noi, cei pe care-i lasam sa se apropie de noi… Ne invartim intr-un cerc vicios… Oamenii ne modeleaza pentru ca-i lasam sa se apropie de noi, ii lasam sa se apropie pentru ca avem nevoie de ei… si tot asa..
Toate bune! Sper ca ti-e bine! Chiar bine!
Comments are closed.