SkirtBike Baia Mare 2016. Amalgam de emoții.

by loredana
7 comments

Am început ziua de duminică, 3 iulie, cu aripi în suflet. Am pus pe repeat piesa băieților de la Rolling Papers, care urmau să ne cânte în acea seară, la eveniment, și-am simțit că-mi curge prin vene poftă de viață, ca-n versurile lor. Amestecată cu stres, emoție, agitație, entuziasm, frică, nerăbdare, nesiguranță, euforie. Multe, la un loc toate, dar ținându-mă bine ancorată pe direcția necesară și străduindu-mă să iau lucrurile pas cu pas, să am încredere că totul va ieși bine. Dacă am reușit să trecem toate obstacolele din ultimele săptămâni de organizare, ziua evenimentului trebuie să fie perfectă, va fi, îmi tot zic.

Piedici multe, de dimineață, bețe în roate, discuții absurde. Pas cu pas, rezolvate toate, premize bune, emoții pozitive. Și-apoi teama strecurându-se în suflet o dată cu primii stropi de ploaie. Câteva ore cu sufletul făcut ghem în căușul palmelor, cu ochii îndreptați întruna spre cer unde speram să apară un petic încurajator de albastru. A tunat și a fulgerat, a plouat cu găleata. Să vă explic ce simți într-un astfel de moment, când plouă absurd și știi că te-ai pregătit timp îndelungat și ai pus la punct cu enorm efort detaliile unui eveniment pentru sute de oameni, desfășurat exclusiv afară? Mda, greu de explicat.

E ora 14, ploaia se oprește, peticul de albastru se ivește, ne bucurăm, ne-adunăm fetele, ne pregătim, pornim spre întâlnirea cu voluntarii. Ne zicem că suntem norocoase, entuziasmul revine, totul bine. La locul evenimentului stabilim sarcini… și ploaia începe iar. Nestingherită, mocănească, deh. Și plouă, și plouă. Și se face ora 16 și evenimentul trebuie să înceapă la ora 17, acolo, pe Câmpul Tineretului, locul frumos din Baia Mare unde speram să vedem fetele bucurându-se alături de noi de parada biciclistă și apoi de un concert și de un picnic. Pe iarbă, da.

Ploaia ne pleoștește zâmbetele și ne îngheață entuziasmul în vene și întrebarea vine inevitabil – ce facem, anunțăm că amânăm? Deja mesajele vin multe, fetele de-acasă vor să știe dacă evenimentul se mai ține, previziunile meteo sunt sumbre, plouă și plouă, nesiguranțele cresc, ne simțim din ce în ce mai presate să luăm o decizie cruntă, de-a amâna un eveniment pregătit până în cele mai mici detalii. Argumentele pentru a amâna par a fi mai logice, picnicul și concertul sunt compromise, chiar dacă parada se ține pe ploaie, activitățile extra pregătite și ele trebuie anulate, n-ai cum să le desfășori dacă plouă… ce facem?

Ce facem? Atâta teamă am simțit în momentul acela… nu știu pentru ce îmi era mai multă teamă… să decid să continuăm, sau să decid să renunțăm. M-am simțit ruptă în două atunci. Și decid. Nu amânăm. Cum o fi, mergem mai departe, ne asumăm schimbările care se cer, limitările, dacă e cazul, din cauza vremii.

Pregătirile pentru concert se fac în contratimp și băieții se descurcă minunat, târgul de produse handmade e pregătit și el cu multă atenție la detalii, atelierele se pun la punct, standul de înscriere e gata, detaliile de logistică verificate. Ne tragem sufletul, e bine. Fetele încep să vină.

Frumoase, cu biciclete pregătite din timp, cu flori, coronițe, detalii colorate, fete vesele, cochete, familii cu copii, mulți copii, de toate vârstele, doamne multe, veselie și culoare, multe încurajări. Oameni care-au așteptat și dorit evenimentul, s-au pregătit din timp, și-au rezervat duminica pentru SkirtBike. Și soarele iese, cerul se curăță și totul pare să se așeze. Facem înscrierea, sunt trei sute de fete la eveniment și mulți, mulți băieți, vreo cinci sute de oameni în total. În ciuda vremii capricioase, în ciuda faptul că ploua încă foarte aproape de începerea evenimentului. Și ce ploaie.

Plecăm pe traseu, colorăm orașul. Ca în fiecare an, acela e momentul în care sufletul mi se umple de ceva greu de descris. Atunci simt că are sens, că ceea ce reușim să facem e și frumos și necesar. Aproape o oră ne ia să parcurgem bulervardele orașului, cei șase kilometri și jumătate de traseu. Simt că facem ceea ce trebuie, că e evident faptul că numărul de bicicliști a crescut în Baia Mare de la an la an, că asta se datorează și evenimentului nostru și… e bine.

Marc pedalează, pentru prima oară, alături de mine, pe bicicleta lui. Mândru susținător, cel mai mic voluntar la eveniment, Puștiul meu de aproape opt ani. Fetele mele-s cu mine, biciclistele-s colorate și vesele, ne bucurăm, țipăm, claxonăm, trăim intens această zi a biciclistelor din Baia Mare.

Ne întoarcem la locul evenimentului, unde, neașteptat după atâta ploaie, oamenii se așează pe câmp, la picnic, concertul Rolling Papers sună bine, e antrenant, vibrează în mine o emoție uriașă, o bucurie, un entuziasm, țopăi pe-acolo, așa cum n-am făcut-o în nici un an, mereu extrem de preocupată să iasă totul bine. Dar de această dată mă bucur. Vorbesc cu oameni, mă îmbrățișează copii și mulți oameni faini veniți să fim acolo împreună.

Și-apoi, la microfon, tot cu emoții multe, le spun oamenilor despre SkirtBike, despre cum pornim în fiecare an de la zero și construim un eveniment cu oameni și pentru oameni, mi-e sufletul plin de recunoștință și acesta e lucrul pe care vreau să îl transmit, recunoștința pentru toți cei care au pus mână de la mână, sponsori, parteneri, echipa, voluntari, oameni faini fără vreun interes, ca lucrurile să ne iasă. Dau premiile, multe, faine, cele trei biciclete, văd și bucuria unora și dezamăgirea altora, văd și oamenii veniți acolo din drag pentru mers pe bicicletă, și pe cei mânați de dorința de-a câștiga ceva, simt și entuziasmul, dar și criticile, mă încarc cu toate. Încerc să rămân, acolo, în fața a sute de oameni, senină, încrezătoare. Mă bucură adânc bucuria pe care-o facem fetelor cărora le dăruim biciclete, bicicletele cu sens, componenta socială a evenimentului, pentru fete care-și doresc, dar nu-și permit o bicicletă. Sunt momente prețioase, mă simt privilegiată că pot, că putem să ajutăm.

SkirtBike se încheie, adrenalina îmi curge prin vene, vreau să mă bucur în continuare de un eveniment desfășurat așa cum ne-am dorit, așa cum n-am mai sperat, după toate încercările la care-am fost supuse în prima parte a zilei. E seară, e târziu, vin și critici la care nu mă aștept, declicul se produce, epuizarea își spune cuvântul și mă afund. Ca de fiecare dată după eveniment, mă simt copleșită, simt că am dat tot, tot ceea ce puteam, tot ceea ce sunt și nu știu de unde să mă mai adun. Stau singură noaptea târziu pe câmpul golit de oameni, pustiu, curat, frumos, sub un cer cu stele, parcă în ciuda furtunilor din ziua trecută, și vreau să-mi liniștesc iureșul sufletului, dar nu încerc să mă ridic de unde sunt și nici să-mi șterg lacrimile care curg pe obraji. Știu că îmi trebuie timp.

Și trec câteva zile, văd că am făcut un lucru frumos pentru oraș, primesc feedback-uri exact așa cum speram să fie, mă liniștesc, odihna ajută mult, trag linie și pot să spun că am avut o ediție SkirtBike fabuloasă. Cu mici minuni de la început până la final. Cu enorm de mult stres, cu multe probleme, discuții, nemulțumiri, frici, cu greșeli din care sper să învăț, să învățăm. Dar și cu atât de multă bucurie și culoare.

Recunoștință adâncă, sinceră, asta simt, pentru fiecare om care a sprijinit în acest an SkirtBike Baia Mare.
Vă mulțumesc, din suflet.

skirtbike 2016 (1)

(v-arăt mai multe poze în alt articol. deocamdată, imaginea aceasta extrem de prețioasă, așa cum am visat că SkirtBike va fi anul ăsta. în locația aceasta minunată, oameni mulți, biciclete multe, petrecând un timp fain împreună. o minune că s-a întâmplat așa.)

0

S-ar putea să-ți placă și

7 comments

Drugwash 6 iulie 2016 - 21:04

Hai c-ai făcut-o şi pe asta! Te-ai descurcat onorabil, ca de fiecare dată. Felicitări! :-* >:D<

0
Reply
Loredana 7 iulie 2016 - 22:33

Fie ploaie, fie vânt… cam așa, nu?
A fost… așa cum am scris. Cu de toate. Cam prea de toate. 🙂

0
Reply
Drugwash 8 iulie 2016 - 00:05

Cam ca în viaţă, nu? 😉

0
Reply
Loredana 8 iulie 2016 - 12:17

Da, doar că SkirtBike e poveste și puteam sări peste partea de luptă cu balaurii… :))

0
Reply
Drugwash 8 iulie 2016 - 14:15

Desigur, dar ce farmec mai are o poveste dacă totul e lapte şi miere şi nu apare nici un balaur care să-i ameninţe curgerea lină şi hepiendu’? Ar căsca audienţa de plictiseală, i-ar lua somnu’! 😀

0
Ana 6 iulie 2016 - 22:14

Felicitări! Frumoasa inițiativa! De fiecare data vor fi si nemultumiți.. Este, cred, o regula generală.. Chiar si pentru lucrurile perfecte, se vor găsi critici 🙂 Ana

0
Reply
Loredana 7 iulie 2016 - 22:36

Perfect nu există, mereu mai e ceva de îmbunătățit, asta știu bine și nu contest. Învățăm din tot ceea ce trăim. Dar… măcar uneori, oamenii ar putea să fie mai întâi îngăduitori și abia apoi critici… și criticile își au rostul lor, dar și un timp când să fie făcute…
Mulțumesc tare mult!

0
Reply

Lasă un comentariu