Spaimele meseriei de mamă

Dintre toate lucrurile de pe lumea asta, în viața mea cred că există, clar, indubitabil, o singură certitudine. Puștiul. Faptul că sunt mama lui e singurul lucru clar, sigur, de necontestat, din viața mea. Mi-e colac de salvare, mi-e sprijin și motiv pentru a merge mai departe. Oricât de departe aș fi de el, oricât de detașată de meseria mea prioritară, aceea de mamă, certitudinea asta e cea la care mă întorc în toate clipele de răgaz, de tristețe, de neîncredere și nesiguranță. Și de el, fiul meu, de existența lui, mă agăț și-mi caut forța și încrederea în viață. De faptul că, pentru el, trebuie să fiu. Că el e ceea ce înseamnă bine suprem în viața mea. Cel care umple orice lume goală și dă sens. Și, în toate clipele astea, sunt recunoscătoare, că, deși departe de multe ori, e. Și e așa cum nimic, absolut nimic, în viața mea, n-ar putea fi. Pentru că e o minune, una reală, care crește lângă mine.
Azi dimineață mi-am început ziua, înainte de-a porni spre casa bunicilor unde era Puștiul pe care nu-l văzusem de mai mult de o săptămână, citind un articol care m-a făcut să plâng cu lacrimi de sânge, pe interior. Articolul acesta despre o familie frumoasă, cu două fetițe superbe, una dintre ele fiind diagnosticată cu o boală extrem de rară și de dură. Nu sunt și nu vreau să fiu o sperioasă, nu vreau să îmi petrec viața gândindu-mă la ceea ce s-ar putea întâmpla, nu vreau să privesc înainte cu neîncredere dar, sincer vă spun, articolul ăsta a trezit spaima aceea care există în mine – ca și în toate mamele, cred – chiar dacă e în stare latentă. Spaima care-mi îngheață orice putere în vene, care mă aruncă într-o lume de teamă și groază. Spaima că Puștiul ar putea, vreodată, cumva, să pățească ceva, că ar putea să i se întâmple ceva. Din toate lucrurile de pe lumea asta, din toate relele posibile – și, credeți-mă, nu m-am lovit chiar de puține până acum – asta mă sperie cel mai cumplit. Pot să fac față la orice și o fac, de altfel. Dar nu asta. Gândul că el ar putea să pățească ceva mă înnebunește, pur și simplu. Da, așa cum zice Cabral, în articolul lui, trebuie să fiu fericită, pentru că trăiesc în rai. Puștiul meu crește frumos, e sănătos, e un copil isteț și vesel, plin de viață, umple viețile tuturor din jur.
Așadar, să fim sănătoși, că bucuroși le-om duce toate!