tac când aș vrea să vorbesc

Sunt zile în care mi se-nghesuie vorbele-n piept, dar nu le pot rosti. Nu le pot da drumul, pentru că simt că orice aș spune, cei din jur n-au cum să mă înțeleagă, că mi-s vorbele rostite-n limbi neștiute de nimeni. Nici măcar de mine însămi.
Sunt zile în care închid în tăcere tot puhoiul de frustrări și nemulțumiri și neajunsuri care face să-mi sugrume bătăile inimii și-mi încețoșează privirea de nu mai pot să văd limpede nici imaginea întunecată care se reflectă din oglindă.
Sunt zile când mă îndepărtez de tot ceea ce înseamnă normalitate, și fug tot încercând să mă apropii și tac tot încercând să mă explic și plâng tot încercând să zâmbesc, lăsând furtunile sufletului să-și facă rostul, să curețe, să aline.
Sunt zile în care detesc tot ceea ce sunt și mi se zbate în vene o tensiune absurdă la gândul că nu-s nici pe departe ceea ce aș putea/aș vrea să fiu. Și-așa, într-o mocirlă a insuficienței personale, mă zbat să scap, tot afundându-mă.
Sunt zile în care-mi dau seamă că lucrurile pe care încerc să mi le spun mereu, atât sunt, vorbe în vânt, că aparențele sunt cele care guvernează, că esențe n-am, de fapt. Zile în care-s toate distorsionate și încâlcite, așa, fără sens.
Sunt zile în care gânduri de-astea negative-mi sfredelesc în creier, mă înrăiesc și mă izolează. Mă aruncă în hăuri de trăire și potopul de negativisme pune stăpânire pe mine.
Sunt zile în care simt că, dacă întind mâna, e acolo doar abur de aparență, nu-i nimic consistent de care să mă agăț. Că ceea ce cred că am, e iluzie.
Sunt zile când aș vrea să fug. Și să stau. Să spun. Și tac în loc să spun, că-i lucrul la care mă pricep cel mai bine.
Și sunt singură. Singură cu mine, și mi-e cel mai greu de suportat.
(tac, dar scriu și scrisul mi-e bandaj ce nu vindecă rana, dar măcar o calmează. și sunt un monobloc rece și gri, pentru că tristețea vine din mine, din noi înșine, așa cum spune Cabral)